PSIHOLOGUL MUZICAL

ÎN EDIŢIA DE COLECŢIE A JURNALULUI NAŢIONAL DIN 15.02 APARE UN SCURT INTERVIU DESPRE ALEXANDRU ANDRIEŞ

Prolific de Guinness Book

Andrei Partoş sau psihologul muzical l-a avut la "cabinet" pe pacientul Alexandru Andrieş nouă nopţi în şapte ani. Odinioară aveau aceleaşi gusturi la dulciuri şi la femei. De fapt, şi femeile tot un fel de dulceţuri erau. Acum au lăsat-o mai moale, din motive de... diabet. Sunt doi profesionişti care ştiu foarte bine ce au de făcut. Poate şi de aceea făcutele lor profesionale (unul cântă, altul analizează) sunt de înaltă clasă şi au confirmarea publicului. Unitatea de măsură este audienţa.

Jurnalul Naţional: Vă mai aduceţi aminte când aţi auzit prima oară de Andrieş?
Andrei Partoş: Dificilă întrebare. Ne cunoaştem de pe vremea studenţiei lui. Anii '70... Era colecţionar de discuri bune, americane. Eu primeam din diferite surse, el din altele. Mai făceam schimb. Nu mai ştiu cine ne-a prezentat. El ţine minte şi anumite titluri. Eu, fiind mai bătrân, uit. Ştiam că activează la Club A, eu aparţineam de Student Club, unde prezentam. Adică, la concurenţă. Despre Alexe (sau Sandu), mi-a vorbit elogios prin 1979-1980 Florian Lungu. Am crezut că aparţine jazz-ului, dar m-am lămurit că este în egală măsură om de blues, de folk, de country-western (dacă ne amintim de acel vinil scos de Electrecord) de protest song, de pamflet, de orice... L-am ascultat la Primăvara Baladelor, apoi în diferite spectacole, pe care mai târziu le-am şi prezentat. După 1983, au fost verile de la Costineşti. Îl aveam ca musafir la RadioVacanţa de fiecare dată. A cântat şi în Vox Maris, în programul meu, dar şi în spectacole mari la Teatrul de Vară, la Serbările Mării şi la altele. Normal că am reţinut piesele lui, cele ţepoase, iubite de studenţime. A şi înregistrat unele, la Costineşti, la Radio Vacanţa.

"RESPECTĂ CU SFINŢENIE SFATUL MEDICULUI"

L-aţi avut invitat de nenumărate ori în emisiune. E de ajuns să ne uităm să vedem câte albume şi-a lansat şi ne dăm seama de câte ori l-aţi avut la microfon). Ne puteţi spune lucruri din culisele emisiunii. Cum este ca invitat?
A fost în emisiunile mele de la toate posturile, la care am colaborat. Înainte şi după 1989. Ne leagă ani frumoşi de amiciţie şi l-am invitat cu plăcere de fiecare dată. El având albume foarte numeroase, nu era nevoie de niciun pretext. Fiecare lansare a însemnat o prezenţă în studio. Este un invitat tonic, dacă e bine dispus. Devine tonic, dacă-l binedispui. Nu este un partener dificil pentru cine-l cunoaşte. Îi place când ne tachinăm, e foarte prompt în replici. Simţul umorului e prezent constant. În anii de la Costineşti venea mereu cu chitara, apoi mai rar, acum deloc. Are alte orchestraţii, alte pretenţii de sound, s-a rafinat, s-a emancipat... Întâlnirile noastre din ultimii ani de la RRA - 9 nopţi la "Psihologul muzical", în 7 ani - au fost extrem de tonice şi gustate de public. E neplăcut că nu-l poţi servi cu nimic la acele ore. Respectă cu sfinţenie sfatul medicului. Pe vremuri eram amândoi fani de dulciuri. Tot pe vremuri, de mult apuse, am avut şi gusturi apropiate la femei sau la nume de femei... Ceva în genul ăsta!

"MĂ SURPRINDE CĂ NU ŞI-A DORIT NEVASTĂ ŞI COPII"
Cu ce v-a surprins în toţi aceşti ani, de când vă cunoaşteţi?
M-a surprins cu multe. Pe plan artistic a ştiut să fie consecvent cu sine şi prolific de Guinness Book. Uşurinţa pe care o are în a reda situaţii de viaţă, tandreţea şi delicateţea privind poveştile de dragoste... Scrie şi desenează cu un talent excepţional. M-a surprins prin faptul că s-a opus comunicării prin telefon, dar o face lejer prin e-mail.
M-a surprins că-şi iubeşte profesia de arhitect în mod constant, şi-l respect pentru asta! M-a surprins că nu m-a invitat niciodată la el acasă, deşi la mine a fost de sute de ori.
M-a surprins plăcut când a acceptat să mă ajute la grafica revistei mele, Vox Pop Rock. M-a surprins fidelitatea lui faţă de prietenii săi din muzică. Mă surprinde că ştie să-şi ţină viaţa privată, intimă, la secret. Mă surprinde că nu şi-a dorit nevastă şi copii... Sau are şi nu ştiu eu! Să mai zic? Ajunge... Mai lăsăm şi pentru pe data viitoare.

http://colectie.jurnalul.ro/stire-jurna ... 35890.html

stefana a scris:




Mi-a placut interviul, chiar ieri l-am citit si eu pe hartie.
Interesanta paralela femei-dulceţuri... Langa dulceata era si apa...sau fara??!!

Da, era şi apă! Muuuultă! Eram la malul mării. Negre! Nu era o paralelă, între femei şi dulciuri. Oricum, între timp, dulciurile ne-au fost interzise de medici. Femeile au rămas la mare. Andrieş şi cu mine suntem oameni de munte!

EDIŢIA DE COLECŢIE A JURNALULUI NAŢIONAL DIN 22.02. A PRELUAT MAI MULTE FRAGMENTE DE PE FORUMUL NOSTRU. Cu un acord formal de la mine...

În căutarea verii eterne

De când ştiu această melodie, nu mai pot concepe altfel sentimentul de nostalgie după vara care se duce. Şi acum simt mierea acelei leneviri de la sfârşitul vacanţelor mari, când stăteam sub vişinul din curte, întrerupându-mă din cititul unei cărţi doar ca să ascult melodia lui Chris Rea difuzată la radio. Din acel moment ştiam că vara e pe sfârşite, că vântul uşor şi călduţ de august nu prevestea decât acest lucru atât de precis.
(...)
Dar în muzica lui Rea sunt atâtea madlene care stârnesc fiecărui auditor alte şi alte trăiri. Cunoscător al fenomenului, omul de radio şi de muzică Andrei Partoş îmi mărturisea că regretă un singur lucru de pe urma faptului că artistul a venit recent în România. Nu a reuşit să obţină un interviu cu el, şi-ar fi dorit acest lucru pentru generaţiile care vin după noi şi care ar fi avut ocazia să afle răspunsuri date unui român.

Cine să fie de vină pentru această lipsă? Poate organizatorii de spectacole, poate impresarierea în ţara noastră. Poate şi neimplicarea noastră, a celor care dorim şi facem de cele mai multe ori presă muzicală din perspectiva documentară, ne văduveşte de un interviu cu el. Important este însă că mulţi admiratori ai lui Rea l-au auzit şi văzut pe o scenă românească şi amintirea omului o va îmbogăţi pe cea a artistului Chris Rea.

Andrei Partoş, deşi nu e fanul nimănui, după cum ne-a spus, dar este un ascultător de muzică şi formator de opinie muzicală, este posesorul multor albume Chris Rea, iar primul lui album este una dintre mândriile colecţiei sale. "Am fost un constant ascultător al lui, chiar în vremea în care nu era prea cunoscut la noi. În anii '80 nu exista discotecă pe Litoral în care eu să nu difuzez cântecele lui, iar publicul dansa de fiecare dată." Desigur, Andrei Partoş l-a difuzat şi la radio pe Rea, iar concertul de la Bucureşti i-a făcut o mare plăcere.
IMPRESII DE CONCERT
Din notaţiile lui Andrei Partoş făcute în urma concertului cităm câteva fragmente: "Mai multă lume a întrebat de ce nu apare şi el pe lista celor mai buni chitarişti ai lumii... Sincer, nu cunosc criteriile celor care fac astfel de clasamente, dar pentru trăire, Chris Rea merită oricând un loc printre primii 30! Iubeşte chitara, o pictează, o alintă... Copertele ciclului instrumental (11 CD-uri) sunt create de Chris. Producţia întregului set îi aparţine. Nu întâmplător am văzut noi pe fundal cele cinci chitare...

Are un album, «Blue Street (Five guitars)» (2003)... A declarat că dacă scapă cu viaţă, se va dedica blues-ului şi asta a făcut... Deşi este stângaci, Rea a învăţat să cânte la chitară ca un dreptaci. Poate efortul l-a făcut atât de îndrăgostit de instrument. Mă aşteptam să cânte şi primul său hit, «Fool If You Think It s Over» (1978), care apare şi pe culegerea promovată acum. Piesa a fost nominalizată la Grammy.

Deţin albumul de debut, «Whatever Happenned To Benny Santini?», şi mă pot mândri cu difuzarea, adesea excesivă, a lui Chris Rea în anii '80 la Costineşti. Şi nu numai "On The Beach", ci şi "Stainsby Girls", "Josephine", "Let's Dance sau The Road To Hell"... Ce bine au sunat toate în versiunile actuale, de concert! A adaptat şi textele condiţiilor actuale...

http://colectie.jurnalul.ro/stire-jurna ... 36476.html

BLUES & JAZZ SUMMER NIGHTS – MAMAIA ’93

Cei care au lipsit de la întâlnirea cu cei trei giganţi ai muzicii preferând comoditatea televizorului, au ce să regrete. În primul rând, din câte mi s-a comunicat, sunetul din transmisiile TV a fost prost mixat şi vina aparţine exclusiv sunetiştilor din TVR. În show, sunetul asigurat de Edgar Surin Equipment a fost excelent, deşi un teatru de vară este impropriu pentru astfel de manifestări. În plus, „absenţii” au pierdut o atmosferă incandescentă, asemănătoare cu cea de pe stadioanele de fotbal la meciurile decisive de calificare. Şi, în ciuda acestei atmosfere, nu s-a semnalat nici un incident printre spectatori, deşi în cele două zile de spectacol nu am zărit nicio caschetă de poliţist sau baston de „protyguard”.

Programul primei zile a fost decalat cu mai mult de două ore, deoarece o ploaie violentă s-a abătut asupra staţiunii Mamaia, cu numai o jumătate de oră înainte de începerea spectacolului. La ora 23.15, Puiu Pascu & The Blues Society au fost cei care au început ostilităţile. Deşi evoluţia lor de la „Camel Jazz Alive” a fost uşor desuetă, de data aceasta, cu un Garbis Dedeian în formă deosebită, reuşesc să convingă. A urmat Jack Bruce Band, al cărui început de show mi-a amintit de recenta poveste cu Gipsy King. Jack cânta vocal acompaniindu-se de un pian Yamaha Clavinova, semănând mai mult a… Elton John. Mă gândeam dacă nu cumva venirea sa în România este un nou bluff. Dar, după 3 melodii, „the real” Jack Bruce pune mâna pe costisitorul său bas, marca Warwick, şi timp de două ore ne oferă un show de neuitat. Publicul a fost într-un delir total. De altfel, acest public, cu o medie de vârstă destul de ridicată pentru astfel de manifestări, s-a dovedit un excelent cunoscător de rhythm & blues, cântând alături de Jack Bruce mai toate cântecele cunoscute din repertoriul Cream. Bruce, simţind căldura sălii, intră literalmente în priză, dovedindu-se într-o formă excelentă. Mai mult, la „Sunshine On Your Love”, îl zăreşte în culise pe Larry Coryell, proaspăt venit de la aeroport şi-l invită să cânte împreună. Şi cum chitaristul lui Bruce, John Lawry, era uşor depăşit de situaţie, acest duo inedit Bruce - Coryell, beneficiind şi de aportul unui toboşar de valoare, Garry Husband, se dezlănţuie în dialoguri de chitară – bas de mare virtuozitate.

Electric Red Roosters, care au urmat pe scenă, au fost puternic marcaţi de momentul Bruce. Cele câteva nesincronizări au fost de data aceasta mai supărătoare decât în alte dăţi. Totuşi, merită subliniat noul sound al formaţiei, rezultat al utilizării unui pachet de suflători condus de Garbis Dedeian.

Ultima formaţie din programul primei zile a fost The Frontiers, noua trupă a lui Eugen Mihăescu. Au prezentat un program de piese instrumentale compuse de Mihăescu în manieră Satriani – Malmsteen, unele dintre ele fiind incluse pe recent lansatul LP „Guitaromania”. Publicul a protestat violent când s-a anunţat că Survolajul va cânta a doua zi. Era totuşi ora 5.30.

Conferinţele de presă de joi au reuşit să ne reliefeze şi mai mult personalitatea celor 2 monştri sacri ai rockului: Jack Bruce şi Alvin Lee. Trebuie remarcat nivelul muzical ridicat al ziariştilor, toate întrebările puse fiind la temă, lipsind stupidităţile care caracterizau alte conferinţe de presă. Bruce s-a dovedit a fi un scoţian adevărat. Zgârcit la vorbă, destul de distant şi chiar uşor antipatic. În schimb, Alvin Lee a fost deosebit de amabil, răspunzând cu zâmbetul pe buze la toate întrebările.

Programul celei de-a doua zile a început la ora anunţată, 21.00. Trioul Dan Ionescu (chitară), Cristian Soleanu (bas) şi Ionuţ Baranga (bas) a prezentat un program Metheny – Towner, muzică ambientală bine primită de public. A urmat Marius Popp (pian), Alin Constanţiu (sax) şi Cătălin Rotaru (bas), care ne-au amintit de primele înregistrări Keith Jarrett. Involuntar, grupul Marius Popp Jazz Fantasy, prin depăşirea spaţiului acordat de organizatori, au devenit autorii morali al unui moment neprevăzut care avea să se petreacă la sfârşitul recitalului următor: chitaristul american Larry Coryell, alături de muzicienii români Anca Parghel (voce), Tudy Zaharescu (tobe), Decebal Bădilă (bas) şi Mircea Tiberian (pian).

Între celebrul chitarist de jazz Larry Coryell şi muzicienii români se stabileşte foarte rapid o legătură sufletească extraordinară. Mă întrebam dacă nu cumva asistăm la naşterea noului Larry Coryell Band. Larry şi Anca au fost extraordinari în „Ipanema Girl” şi „Falling In Love With You”, iar ceilalţi s-au remarcat în „Round Midnight”, piesă din repertoriul Thelonius Monk. Şi acum apare acel incident de care vă vorbeam mai sus. Văzând că sala îl aplauda cu mult entuziasm pe Larry, Alvin Lee, care era în culise, s-a gândit, probabil, că are de-a face cu un public exclusivist de jazz. Acest lucru l-a enervat şi i-a cerut lui Mike Godoroja să întrerupă recitalul lui Coryell, pentru că acesta depăşise spaţiul acordat. Într-un moment de neinspiraţie, Mihai Godoroja, care s-a dovedit în rest o gazdă atentă, intră pe scenă şi-l roagă pe Larry Coryell să întrerupă recitalul. Acesta acceptă cu zâmbetul pe buze, dar publicul nu poate lăsa nesancţionată impoliteţea comisă. De altfel, temerile lui Alvin Lee s-au dovedit nejustificate. Publicul s-a dovedit un la fel de bun cunoscător şi al pieselor Ten Years After, asigurându-i şi lui o atmosferă de sărbătoare. De altfel, chiar şi el a depăşit spaţiul acordat cu aproape o oră, fără ca grupul Survolaj să protesteze. Deci începând cu „Johnny B. Good”, cei aproape 4.000 de spectatori, în picioare, au cântat şi s-au manifestat alături de acest chitarist de excepţie, erou al Woodstock-ului. Merită remarcaţi şi ceilalţi membri ai grupului Alvin Lee Band: Stephen John Grant (keyboards), Steve Burt Gould (bas) şi în special Alan Michael Young (tobe).

Survolaj încheie în manieră personală, cele două zile de muzică, pace şi vacanţă. Componenţa formaţiei în acest moment: Daniel Petre (voce, muzicuţă), Cătălin Teodoreanu (bas), Richard Maser (tobe) şi Zsolt Ferencz (keyboards). Ei erau destul de afectaţi de plecarea lui Levente Molnar, pierzând astfel deschiderea concertului de la Budapesta al lui John Mayall.

Nu pot să închei fără să dau Cezarului ce-i al Cezarului. Deci, felicitări şi mulţumiri organizatorilor: Valerian Mareş şi firma Video Music Production, Mihai Godoroja şi Florian Lungu (TVR). Iubitori ai muzicii de calitate, nu mai pierdeţi astfel de concerte!

Articol scris de Ion Stratone, redactor muzical Radio Tinerama, publicat în Pop Rock & Show (nr. 30/ 1993)

M-ar interesa să revăd emisiunea "Ei, şi?", difuzată la TVR acum nush câţi ani, 10 ediţii parcă. O mai ai, Andrei? Care îi e statutul legat de drepturile de autor? Pot cumpăra de undeva DVD-uri? Se poate posta pe net? Nu doresc decât s-o revăd; poate şi alţii.

Şi pe mine m-ar interesa să revăd acele emisiuni realizate cu Mihai Godoroja. Cred că au fost 12, printre ele fiind şi cele cu Laura Stoica, Iris, Vali Sterian sau David Palmer...Au trecut peste 15 ani de atunci...TVR-ul susţine că nu le mai are, Mike nu le mai găseşte...N-am renunţat definitiv, aşa că în momentul găsirii unei ediţii, te anunţ.

Micul OM MARE (articol apărut în Vox Pop Rock, nr. 9-10/1998)



Impresii la cald

Câteodată nu-ţi vine să crezi că se mai poate întâmpla ceva, dar există şi excepţii, momente unice, cel puţin pentru noi românii. Aşa s-a petrecut şi aseară, pe 21 septembrie, în ziua, seara şi noaptea spre 22, totul a ajuns la un singur punct vital, la un numitor comun: DIO. A fost o conferinţă de presă bine organizată, a fost un concert pe bune, iar după aceea o seară ca-ntre prieteni, la o bere-două, tot pe bune.

Despre concert. În deschidere au încercat şi, pe alocuri, au şi reuşit să reţină atenţia mai noile promovate în graţiile celor de la Zone Records (ZOB, Antract, Neurotica, Parlament).

După pauza de rigoare (în care mi-am amintit de Sting, presimţind valoarea spectacolului ce urma să vină) a început recitalul hard & heavy autentic. A fost Dio, o expresie a muzicii rock de calitate, povestea unui grup de mare calibru. Am avut şansa să ne amintim de rolul şi locul ocupat de acest mare artist şi grupul său în perioada 1970-1972. Ronnie James Dio a cucerit instantaneu prin calitatea vocii sale deloc alterate, prin expresivitatea gesturilor sale, a manierei de a cânta, prin simplitatea prezenţei sale scenice, prin bucuria pe care o transmitea publicului. L-au secondat cu brio: Tracy Grijalva, chitarist tânăr şi foarte bun, mereu pe fază; un basist de heavy, implicat cu totul în fenomen, dezinvoltul Larry „Bone” Dennison; un clasic al rockului, Scott Warren, venit de la Warrant, care a demonstrat că la keyboards nu are taine; tobele au ajuns în custodia unui alt greu, Simon Wright, care n-a bătut degeaba la AC/DC şi a cărui singură greşeală de aseară a fost că n-a… greşit!

S-a cântat Rainbow, Black Sabbath, Dio la cotele impuse de un hard & heavy de excepţie. S-a cântat cu suflet, cu trăire şi plăcere pentru că publicul din sală ştia. Ca şi la Coverdale, sala a comunicat total cu cei de pe scenă. Şi asta înseamnă mult, atât pentru artişti, cât şi pentru „imaginea noastră în Vest”.

A fost un concert cum n-am prea văzut în ultima vreme. Dio a avut ceva de transmis şi a ştiut cum s-a facă. M-a convins încă o dată că „bătrânii” rockului rămân adevăraţi.

Ronnie James Dio este un personaj cuceritor, fie că vorbeşte sau zâmbeşte, fie că gesticulează sau glumeşte, fie că te priveşte cu ochii lui albaştri. Rămân la convingerea că MICUL OM MARE a demonstrat ce înseamnă decenţă şi demnitate. Poate a fost cea mai bună lecţie predată celor din Polivalentă.

Semnal de alarmă. Nu înţeleg de ce au lipsit atât de mulţi cunoscători ai fenomenului rock. Poate numeroasele locuri goale lasă să se înţeleagă şi altceva: lipsa de interes pentru cultura rock!

Cronică scrisă de Cristian Teodosiu în Vox Pop Rock, nr. 9-10/1998


Păreri din public culese de Raluca Mihail

Chiar dacă vraja unui astfel de concert îţi induce o anumită stare, şi parcă n-ai mai vrea să părăseşti sala niciodată, oamenii tot s-au îmbulzit la ieşire, fiecare motivat de câte o problemă, cea mai arzătoare fiind „Cu ce ajungem dom’le acasă?”.

Cu toate astea, pe câţiva mi-am permis să-i opresc din goana către metrou, pentru a afla cum s-au simţit în această noapte la Polivalentă.

A.M. (25 de ani, F): „Auzisem de Dio dar până la acest spectacol nu-l ascultasem nici măcar pe înregistrări. Surpriza este că mi-a plăcut foarte mult. Vocea lui, instrumentiştii. Românii… au mers”.

P.C. (17 ani, F): „Am venit ca să mă simt bine, atmosfera de concert rock este întotdeauna bestială. ZOB şi Neurotica au fost faini, iar DIO un adevărat”.

L.B (35 de ani, M): „Pentru Dio am venit, ştiu cântecele pe de rost şi m-a impresionat că este într-o formă foarte bună. Rockul nu se va demoda niciodată. Pot să stea discotecarii şi-n cap. Mi-a plăcut Antract”.

M.S.G (21 de ani, F): „Sunt adeptă a rockului şi nu-mi va păsa niciodată care este moda în materie de muzică. ZOB şi Antract mi-au plăcut dintre trupele româneşti, iar Dio a fost extraordinar”.

C.L. (34 de ani, M): „Sunt fan Dio, am toate albumele lui, fie Dio, fie Rainbow. Inutil să-ţi spun cât de mult mi-a plăcut”.

N.A (18 ani, F): „Super! Mă bucură că am venit, că am avut şansa să-i văd în concert pe adevăraţii de la Dio. Antract a fost cel mai aproape de public, mi-a plăcut”.

R.T (19 ani, M): „Am venit la acest concert pentru a trăi rockul adevărat. Zilele bune revin! Dintre români, doar Neurotica m-a interesat, cât au cântat ceilalţi am stat afară la o ţigară”.

F.F (21 de ani, M): „Dio a fost cum îmi imaginam: plin de viaţă, extraordinar. Partea românească n-am servit-o”.

R.D. (19 ani, F): „Nu am mai fost la un concert rock de nu ştiu când, iar Dio mi s-a părut motivul perfect ca să vin în seara asta. Grupurile româneşti mi-au plăcut în ordinea: Antract, ZOB, Neurotica şi Parlament”.

Sursa: Vox Pop Rock, nr. 9-10/1998

Şi vă las şi două videoclipuri de la Sala Polivalentă (1998):

Dio - I Speed At Night

http://www.youtube.com/watch?v=eEvz-C4qT9E

Dio - Stargazer

http://www.youtube.com/watch?v=JTrwo2F0amU

Secretul vocii? Tehnica (apărut în Vox Pop Rock, nr. 9-10/1998)



Hard Rock: Ai început să lucrezi la viitorul tău album?
Ronnie James Dio: Nu. Deocamdată ne ocupăm de promovarea albumului „Live Inferno”, în toamna acestui an în Europa. Ne vom apuca de treabă după aceea, prin noiembrie. Va fi un album de concepţie. Sper să nu fie prea rău aspectul acesta. Oricum, nimic nu va fi lansat înainte de finele lui 1989.

Ţi se pare neobişnuit să faci un turneu pentru promovarea unui disc „live”?
Da, e adevărat… poate pentru început pare un pic mai nepotrivit acest fapt, dar există o ofertă: oamenii sunt gata să vină să ne vadă cum evoluăm, cu toate că trupa nu are material nou muzical de propus. Ar trebui să fim puţin „săriţi” să refuzăm.

Ai fost constant în a menţine legături strânse cu chitariştii pe care i-ai avut. Au fost Ritchie Blackmore, Vivian Campbell, iar acum Tracy G. În ce constă diferenţa dintre ei?
Păi… Ritchie a fost prima persoană cunoscută cu care am lucrat. A fost eroul meu, idolul meu. M-a făcut să înţeleg cum trebuia aranjat tot ce aveam în cap, pentru a ieşi ceva din muzică. Vivian nu are nimic în comun cu Ritchie: a fost un chitarist tânăr, plin de talent, foarte tehnic, un „guitar-hero”, cum sunt tinerii la vârsta de 24 de ani. Muzica pe care am făcut-o atunci avea o mare legătură cu anii aceia, dar totuşi, găsesc că ducea puţin lipsă de profunzime. Tracy… este şi el complet diferit; ştie ce are de făcut, ca muzician, ca instrumentist. Este singurul cu care m-am înţeles instinctiv. Suntem pe aceiaşi lungime de undă. Cred că este un chitarist modern, în compania căruia pot lesne să compun.

Cu toate că ţi-e greu să spui… pentru o mare parte a fanilor tăi, adevăratul Dio a fost cel cu Vivian…Nu sunt genul celui ce se întoarce mereu la trecut. Nu vreau să-i văd pe cei care astăzi nu mă ascultă. Şi asta e logic: Dio de astăzi nu are nimic în comun cu Dio din anii 1980.

Ce părere ai de revenirea trupei Black Sabbath?
E un lucru bun. Foarte bun. Am auzit că Bill (Ward) a avut ceva probleme cu sănătatea. Sunt sigur că îşi va reveni. Reîntoarcerea lui Ozzy este genială., pentru că este tulburător să-i revezi pe Tony, Ozzy, Geezer şi Bill împreună. E ca şi cum celor care vor veni să-i vadă, li se va oferi „marele” Sabbath, despre care li s-a tot povestit. Cu excepţia lui Ozzy, a cărui carieră nu mai trebuie comentată, pentru ceilalţi este o bună alegere. Vor fi mereu marii mei amici, dar cu toate acestea, nimic nu mă va împiedica să cred că principalul motiv al acestei reuniuni este acela de a face mai mulţi bani.



După atâta timp, care este secretul vocii tale?
La baza tuturor, stă tehnica. Cântatul în sine, aşa cum îmi trece de multe ori prin cap, ar fi să ai talent, apoi îţi trebuie ceva scule de care să te foloseşti. Peste toate, îţi mai trebuie să doreşti să fii cel mai bun.

Crezi că eşti cel mai bun?
Bineînţeles că nu. Dacă am să ajung într-o zi să cred asta, ar fi sfârşitul carierei mele. Sunt o grămadă de mari cântăreţi, mari vocalişti cu stiluri diferite: Luciano Pavarotti, Bruce Dickinson, Chris Cornell… să vină cineva să-mi spună care ar fi cel mai bun!

Adaptare după Hard-Rock (septembrie 1998). Traducere de Cristian Teodosiu

DIO: Reîntoarcerea dragonului! (apărut în Vox Pop Rock, nr. 9-10/1998)



După despărţirea de Black Sabbath, Ronnie James Dio a repus pe picioare propriul grup, Dio, şi noul album Strange Highways, este considerat unul dintre cele mai bune ale acestei legende heavy-metal.

Metal Attitude: Ce ai simţit în momentul despărţirii de Black Sabbath?
Ronnie James Dio: Am fost dezamăgit, mai ales de modul în care s-au desfăşurat lucrurile. Ar fi trebuit ca în deschiderea turneului american să dăm un show la Los Angeles, dar Geezer Butler şi Tony Iommi au propus să cântăm în deschidere la Ozzy. Am refuzat, nu pentru că nu vroiam să cânt în deschidere la Ozzy, ci pentru că am considerat că Black Sabbath nu trebuie să cânte în deschidere la nimeni, nici chiar pentru fostul său vocalist. Atunci am înţeles că Tony şi Geezer au de gând să reformeze Black Sabbath ci Ozzy, fără să-mi vorbească direct. Atunci le-am spus „Îmi pare rău băieţi, dar fără mine”! Şi am plecat.

Asta ţi-a lăsat un gust amar?
Nu în totalitate. Sunt dezamăgit pentru că începusem bine cu Dehumanizer. Albumul a fost bine primit şi simţeam că trebuia să continuăm în această direcţie. Sincer să fiu credeam că vom mai face 3-4 albume împreună. Când am revenit la Black Sabbath pentru a doua oară, m-am gândit la o treabă durabilă, şi de aceea am dat totul formaţiei. Ceea ce este trist, este că Tony şi Geezer au rupt colaborarea, chiar de la începutul unei relansări care nu s-a concretizat şi care nu se va înfăptui prea curând.

În momentul plecării de la Sabbath te-ai gândit să reformezi Dio?
Nu, 2 luni am stat fără să fac nimic. A trebuit să reflectez puţin. Aveam mai multe oferte: să fac un nou grup, să mă integrez într-unul care există deja, sau să reformez Dio. Apoi Vinnie Appice a venit să-mi spună că a primit propunerea de a cânta pe noul album Black Sabbath, dar că nu are nici un chef. Vinnie este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, şi poate tocmai de aceea peste câteva săptămâni decizia era luată: am reformat Dio.

După cum s-au desfăşurat evenimentele, se pare că piesele de pe Strange Highways au fost compuse foarte repede…
Dacă facem o comparaţie cu celelalte grupuri, este adevărat că totul s-a petrecut foarte repede, dar asta şi pentru că ştiam ce vrem. Era momentul să terminăm cu zâne şi vrăjitori, despre vise şi lucruri minunate, pentru că, după mine, nu se petrece nimic minunat în ziua de azi. Vroiam să vorbesc despre asta şi cred că albumul reflectă starea de spirit a tuturor. Este un disc negru, furios, heavy şi violent, care vrea să sublinieze că fără schimbări majore ne îndreptăm spre haosul definitiv.



Acesta este, cu siguranţă, cel mai heavy pe care l-a realizat Dio…
Cu siguranţă, da. Dintr-un anumit punct de vedere se apropie de Holy Diver, primul nostru album, pentru că simbolizează un nou început şi a fost făcut în condiţii similare, cu muzicieni în perfectă armonie spirituală. În ciuda conţinutului sumbru, este un album care a fost realizat foarte uşor, pentru că totul venea de la sine.

Care este proporţia dintre vechiul şi noul repertoriu Dio în concerte?
Interpretăm 6 melodii de pe noul album, restul fiind, de acum, clasicele Holy Diver, Stand Up And Shout şi The Last In Line, precum şi câteva bucăţi Black Sabbath – Children Of The Sea, Heaven And Hell şi The Mob Rules. De asemenea, interpretăm două melodii Rainbow pentru că oamenii care vin să ne vadă au nevoie de aceste cântece. Este o manieră de a-mi arăta respectul faţă de oamenii care au fost alături de mine de-a lungul anilor.

Ce crezi despre scena rock mondială de astăzi?
În ultimii ani au apărut multe grupuri şi, în nici un caz, nu încerc să concurez cu ele, pentru că sunt realist şi ştiu că nu mai am 20 de ani. Sunt cunoscut pentru un anumit stil de muzică, şi cei care mă iubesc apreciază acest stil. Eu exist pentru ei. Nu mă văd făcând grunge şi intrând în competiţie cu Nirvana sau Pearl Jam. Rock’n’roll-ul este o muzică destinată tinerilor şi este normal să evolueze. Toate astea nu le văd cu un ochi critic, de altfel, îmi plac foarte mult Alice In Chains.

Dacă ţi se va propune, te vei întoarce la Black Sabbath? Nu chiar acum, poate peste câţiva ani…
Niciodată! Nu voi face de 3 ori aceiaşi greşeală. De două ori îmi ajunge! Unele lucruri şi unele persoane nu se schimbă niciodată şi este stupid să speri contrariul. Am făcut greşeala de a renunţa la unele probleme în loc să comunicăm pentru a le rezolva. Este o situaţie pe care nu vreau să o trăiesc încă o dată. Nu vreau să am persoane „negative” în jurul meu. Am nevoie să fiu fericit, şi asta se întâmplă numai în mijlocul grupului meu: Dio.

Traducere din Metal Attitude, realizată de Marius Furdui