PSIHOLOGUL MUZICAL

Un forum care te invită la prietenie, sinceritate şi corectitudine. Găzduieşte polemici despre viaţă, muzică, sport, programe tv, radio şi politică uneori. Ştiri, cronici, adunate de o echipă tânără. Nu avem prejudecăţi, dar avem reguli!
Acum este 09 Sep 2010, 17:47

Ora este UTC + 3




Scrie un subiect nou Răspunde la subiect  [ 125 mesaje ]  Du-te la pagina Anterior  1 ... 9, 10, 11, 12, 13  Următorul
Autor Mesaj
 Subiectul mesajului: Re: .~.CRONICA DE DISC SI PORTRETE POP-ROCK.~.
MesajScris: 26 Apr 2010, 13:34 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 15 Oct 2008, 16:46
Mesaje: 837
Locaţie: Timisoara
Iulia scrie:
În această dimineaţă, managementul muzicianului Steve Vai s-a trezit cu o dilemă aşa că a întrebat fanii de pe Facebook: Dacă aţi fi blocaţi pe o insulă pustie, ce album v-aţi dori să aveţi cu voi? În două ore s-au strâns peste 120 de mesaje. Sunt acolo CD-uri de la Slayer până la Jeff Beck. Vă rog şi eu să numiţi 1-3 albume. Vă băgaţi?

Azi mi-aş dori să fie :
Steve Wonder - Songs in the key of life, un dublu album pozitiv ca atitudine/mesaj, frumos, melodios şi îndeajuns de complex încât să nu plictisească repede
Jordan Rudess - The road home, album de coveruri, dar ce selecţie de piese! Căteva din cele mai importante şi interesante din lumea prog-rockului.
Şi apoi aş mai lua caseta mea de Psalmi, cântaţi de monahi de la Mănăstirea Putna. Dacă tot sunt singur pe insulă, măcar pe Dumnezeu să-L am aproape!

_________________
First and Last and Always


Sus
 Profil  
 
 Subiectul mesajului: Re: .~.CRONICA DE DISC SI PORTRETE POP-ROCK.~.
MesajScris: 26 Apr 2010, 17:04 
Neconectat

Membru din: 16 Mai 2008, 23:57
Mesaje: 3324
Locaţie: Bucuresti
Iulia scrie:
Dacă aţi fi blocaţi pe o insulă pustie, ce album v-aţi dori să aveţi cu voi?


Azi as lua:
David Gilmour - On an Island- ca sa se asorteze cu ideea de insula, ocean, plaja, soare (pt ca sunt optimista si merg pe ideea ca pe insula nu ar fi iarna never and ever..)
Blackmore's Night- Under a Violet Moon pt noptile in care ma apuca melancoliile si dorul de oameni...
Manu Chao- Clandestino- pt zilele/noptile in care s-ar putea sa am chef de dans!

_________________
Most people dream in colour. I feel in colour.- J. Winterson


Sus
 Profil  
 
 Subiectul mesajului: Re: .~.CRONICA DE DISC SI PORTRETE POP-ROCK.~.
MesajScris: 28 Apr 2010, 22:56 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 25 Apr 2008, 21:02
Mesaje: 8733
Citat:
În această dimineaţă, managementul muzicianului Steve Vai s-a trezit cu o dilemă aşa că a întrebat fanii de pe Facebook: Dacă aţi fi blocaţi pe o insulă pustie, ce album v-aţi dori să aveţi cu voi? În două ore s-au strâns peste 120 de mesaje. Sunt acolo CD-uri de la Slayer până la Jeff Beck. Vă rog şi eu să numiţi 1-3 albume. Vă băgaţi?


Aş răspunde diferit în fiecare săptămână, dar merg pe formula colegilor de mai sus, adică spun că azi aş lua concerte, ca să am impresia că suntem mai mulţi.
1. Queen dublul de pe Wembley
2. Neil Diamond -Hot August Night
3. Leonard Cohen Live 2009
4. BZN -concertul de adio


Sus
 Profil  
 
 Subiectul mesajului: Re: .~.CRONICA DE DISC SI PORTRETE POP-ROCK.~.
MesajScris: 01 Iun 2010, 19:40 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 15 Oct 2008, 16:46
Mesaje: 837
Locaţie: Timisoara
Elton John - Songs from the west coast (2001)

Imagine

I want love on my own terms
After everything I've ever learned
Me, I carry too much baggage
Oh man I've seen so much traffic

So bring it on, I've been bruised
Don't give me love that's clean and smooth
I'm ready for the rougher stuff
No sweet romance, I've had enough


Poate că e singurul album străin, în afară de câteva folk-rock sau blues de la Cat Stevens, Tracy Chapman, Kenny Rogers, JJ Cale etc, la care sunt mai simple şi dominante în economia (mamă, nu credeam că o să folosec vreodată vorba asta) muzicală, la care ştiu versurile pe de rost. Nu pentru că aş avea o memorie bună, dimpotrivă, ci pentru că-l ascult, de când a apărut, aproape lunar. Şi pentru că versurile sunt interesante şi destul de echivoce încât să însemne ce ai mai vrea şi tu, respectiv ceva ce nu ai prins la ascultările anterioare. După cum se ştie, cred, versurile sunt scrise ca de obicei, de Bernie Taupin, colaboratorul de o viaţă al lui E. John.

Şi pentru că tocmai a fost Eurovisionul: e muzică pop-rock scrisă, basically, pentru pian şi voce. Dar asta este muzica adevărată pentru pian şi voce, pe ritmuri moderne. Atât de bine construite şi cântate sunt piesele, încăt pare ceva venit din istorie . Enunţuri şi melodie scrise direct pe piatră, direct în non-timpul operelor clasice. La această impresie copleşitoare contribuie şi tehnica vocală la care a ajuns E.J. Nu e vorba de performanţa sportivă, să zic aşa, a octavelor atinse, ci de abilitatea de a interpreta perfect textul şi melodia pentru a obţine efecte surprinzătoare. Mă uit peste ce am scris şi văd un mare monument pe care i l-am ridicat, monument care riscă să cadă peste mine pentru că nu am ştiut să-l construiesc aşa cum ar fi trebuit.

Aşă că închei brusc, lăsând muzica să spună mai bine:

http://www.musicme.com/Elton-John/?cdfo ... lay=01_01#

_________________
First and Last and Always


Sus
 Profil  
 
 Subiectul mesajului: Re: .~.CRONICA DE DISC SI PORTRETE POP-ROCK.~.
MesajScris: 06 Iun 2010, 21:46 
Neconectat

Membru din: 25 Apr 2008, 21:00
Mesaje: 12248
Locaţie: Bucuresti
NEW WAVE MUSIC

Imagine Imagine

Până în momentul în care forţele de pe cele două maluri ale Atlanticului s-au unit pentru a crea, în 1977, o revoluţie muzicală, cunoscută sub denumirea de „new wave”, muzica rock pierdea din ce în ce mai multe nume mari. Cu trupe precum The Beatles, care s-a destrămat iar pe cont propriu cei 4 membri ai formaţiei au fost mai puţin creativi; The Rolling Stones, duceau o viaţă agitată plină de cancanuri; The Who şi Led Zeppelin, lucrau cu „jumătate de normă”, susţinând rar turnee, peisajul muzical avea de suferit pentru că formaţiile care au apărut la începutul anilor 1970 erau nişte înlocuitori slabi pentru giganţii din anii 1960. În 1975, lipsa noilor talente a făcut din rock’n’roll mai mult o afacere decât muzică. Ceva trebuia să se schimbe. Şi s-a schimbat.

New Wave a spart toate regulile stabilite în lumea rock-ului, a dezvoltat şi a creat o mulţime de moduri de a lucra, a adus în faţă oameni şi idei noi şi a scos rock’n’roll-ul din plictiseală. În Anglia, după ce iniţial a fost respins, mişcarea s-a dovedit a fi extrem de bine primită de către public. Într-un fel, idealismul acestui curent s-a pierdut în aspectele comerciale, dar schimbările care au rezultat din el au justificat într-un fel pierderile. În America, unde new wave nu a avut niciodată implicaţiile sociale pe care le-a avut în Marea Britanie, efectele acestui curent au fost graduale şi mai subtile. Aici companiile de producţie şi cei care mergeau la concerte i-au atribuit new wave-ului conotaţii negative. Astfel, formaţiile asociate acestui curent erau puse pe lista neagră a radiourilor şi a caselor de discuri şi aveau de suferit din cauza modului în care erau reflectate în presă.

Imagine Imagine

Pentru a putea să identificăm începuturile new wave-ului, trebuie mai întâi să identificăm caracteristicele acestui curent. Judecând după criteriile recente, se pare că aceste trupe care se încadrează în această perioadă, se bazează pe atitudine mai mult decât pe orice altceva. Atitudinea agresivă şi simţul umorului sunt de asemenea atributele lor. Într-un fel, în 1963, The Beatles şi The Rolling Stones aveau multe în comun cu new wave-ul. De la muzică la coafură şi îmbrăcăminte, dar în momentul în care au avut succes, au renunţat să mai fie „băieţi răi” şi au ascultat de casele lor de producţie. În schimb, trupele new wave au luptat împotriva ordinii prestabilite, unele au „murit” luptând. Unele trupe new wave au rezistat tentaţiei de a duce o viaţă de lux şi de a se bucura de toate facilităţile care vin la pachet cu faima, altele au căzut pradă acestor lucruri. Formaţiile care au ieşit învingătoare din această luptă au reuşit să oblige casele de producţie să joace după regulile lor.

Imagine

O perioadă importantă de tranziţie între muzica de avangardă şi new wave a fost era glam-rock. Aceste trupe au adus teatrul, machiajul şi costumele în concertele lor, propunând o muzică zgomotoasă dar în acelaşi timp melodioasă şi simplă. T.Rex, Sweet, David Bowie, Slade, Sparks, Garry Glitter au fost iniţiatorii acestui trend, iar mai târziu lor li s-au alăturat trupe mai sofisticate precum Roxy Music, Cockney Rebel, Mott The Hoople, Roy Wood şi Be-Bop Deluxe care au adus şi alte stiluri în acest gen muzical.


New Wave: albume recomandate

Clash – Clash Clash (CBS)

The Clash - Clash City Rockers
http://www.youtube.com/watch?v=Sa2VtNRtu04

Elvis Costello – This Year’s Model (Columbia)

Elvis Costello - Pump it up
http://www.youtube.com/watch?v=tpprOGsL ... re=related

Sex Pistols – The Great Rock’N’Roll Swindle (Virgin)

http://www.youtube.com/watch?v=RiwcK656etQ

Generation X – Generation X (Chrysalis)

Generation X - Kiss Me Deadly
http://www.youtube.com/watch?v=D3Bfscle7aA

Damned- Damned Damned Damned (Stiff)

The Damned - Neat Neat Neat
http://www.youtube.com/watch?v=4JeDxJkAorU

Devo – Q. Are You Not Men? A. We Are Devo (Warner Bros)

http://www.youtube.com/watch?v=Ap_YixOosgI

Television – Marquee Moon (Elektra)

http://www.youtube.com/watch?v=jlbunmCbTBA

Shoes – Black Vinyl Shoes (PVC)

Shoes - Tore A Hole
http://www.youtube.com/watch?v=cKtJapGqMB0

Boomtown Rats – Boomtown Rats (Phonogram)

Boomtown Rats - Rat Trap
http://www.youtube.com/watch?v=024UcB1m7Do

Ramones – Rocket To Russia (Sire)

Ramones - Here Today, Gone Tomorrow
http://www.youtube.com/watch?v=NkpysETrYFI

Blondie – Plastic Letters (Chrysalis)

Blondie - I Didn't Have The Nerve To Say No
http://www.youtube.com/watch?v=yloOqsXxiSk

Iggy & The Stooges – Fun House (Elektra)

http://www.youtube.com/watch?v=8bX275Crxxc

Velvet Underground – White House/White Heate (Verve)

http://www.youtube.com/watch?v=9mn71fQp ... =1&index=3

sursa: Ronald Zalkind - Contemporary Music Almanac 1980/1981 (colecţia personală a lui Andrei Partoş)

_________________
I'm selfish, impatient and a little insecure. I make mistakes, I am out of control and at times hard to handle. But if you can't handle me at my worst, then you sure as hell don't deserve me at my best. - Marilyn Monroe


Sus
 Profil  
 
 Subiectul mesajului: Re: .~.CRONICA DE DISC SI PORTRETE POP-ROCK.~.
MesajScris: 06 Iun 2010, 22:55 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 25 Apr 2008, 21:02
Mesaje: 8733
Vom încerca să lămurim concepte vehiculate des prin presă, pe la radio, fără acoperire, fără cunoaştere. Iulia a prezentat un prim capitol dintr-o lucrare, unde se găsesc definiţii şi exemple. Vor mai fi şi altele, mai recente, diferite... Important e ca fiecare să-şi facă o idee despre evoluţia pop-rock-ul, citind, ascultând...Nu există definiţii unice. Fiecare autor are un punct de vedere. Pentru că în emisiune apar des întrebări sosite de la ascultătorii foarte tineri, am ajuns la concluzia că internetul nu ajută destul. Am început cu New Wave, pentru că aşa s-a nimerit. Cu ajutorul vostru vom continua şi cu altele. Vă recomand şi cartea semnată de Alexandru Popa, "Enciclopedia genurilor şi stilurilor din muzica modernă" (Editura Eurostampa-Timişoara 2007). Un autor care a muncit enorm şi merită tot respectul.


Sus
 Profil  
 
 Subiectul mesajului: Re: .~.CRONICA DE DISC SI PORTRETE POP-ROCK.~.
MesajScris: 06 Iul 2010, 01:16 
Neconectat

Membru din: 25 Apr 2008, 21:00
Mesaje: 12248
Locaţie: Bucuresti
BALADA UNUI OM SUBŢIRE – RORY GALLAGHER

Imagine

William Rory Gallagher s-a născut pe 2 martie 1948 în Ballyshannon, un mic oraş adormit din Donegal, Irlanda. Tatăl său, Danny, lucra la un şantier hidro-electric din zonă.

Imagine

Lui Rory i s-a cumpărat prima chitară la vârsta de 9 ani, deşi fratele său Donal (care i-a fost mai târziu şi manager) şi-l aminteşte ascultând blues la radio de când avea 6 ani. Elvis i-a fost sursă de inspiraţie, la fel şi Chuck Berry şi Lonnie Donegan.

Încă din timpul şcolii, Rory era hotărât să cânte la chitară. „Am încercat să formez un grup la şcoală, care a durat o noapte, îşi aminteşte el. Aşa că atunci când am văzut un anunţ în ziar – Trupă de club caută chitarist – m-am hotărât să încerc. Formaţia respectivă trebuia să cânte de două sau de trei ori pe săptămână, şi puteam să-mi trec chitara printr-un AC30 – amplificatorul pe care-l aveam acasă era un Selmer de 4 waţi! Cei doi ani pe care i-am petrecut astfel au fost plăcuţi – la 16 ani am ajuns în turneu în Anglia, ceea ce mi-a permis ca în nopţile libere să mă duc la Marquee să-i văd pe Yardbirds sau Spencer Davis”.

În 1966, după experienţa cu formaţia de club The Fontana, care avea să devină The Impact, Rory a format împreună cu basistul Eric Kitteringham şi bateristul Norman D’Amery, The Taste, care avea să-l transforme în primul star rock irlandez. După două albume (Taste – 1969, şi On The Boards – 1970) şi un succes nemaiobţinut până atunci de o trupă irlandeză, Taste se destramă în 1970.

Imagine Imagine

„Rory avea o personalitate ciudată, spune John Wilson, prieten şi colaborator. Oamenii care îl vedeau pe scenă îşi închipuiau, probabil, că era un tip sălbatic. Dar nu era aşa. În timpul celor două ore cât dura concertul era RORY GALLAGHER. În celelalte 22 de ore, era un om ca oricare altul. Nu avea mulţi prieteni apropiaţi. Făcea ceea ce vroia să facă. Nu prea intra în vorbă cu alţi oameni. De fapt, în tot timpul cât am cântat împreună nu a avut nicio prietenă. Sună stupid, dar Rory era pur şi simplu un băiat bun şi foarte, foarte timid”.

Departe de scena pe care îşi petrecuse cel mai mult timp în perioada Taste, latura mai sensibilă a lui Gallagher a putut să respire în voie. Rezultatul? Un superb album solo, autointitulat, lansat în 1971, înregistrat împreună cu Gerry McAvoy şi Wilgar Campbell (secţiunea ritmică a Deep Joy din Belfast) şi Vincent Crane (de la Atomic Rooster) la pian. Situându-se undeva între Led Zeppelin şi Jethro Tull, Gallagher îşi crease propriul sound, inspirat din jazz modern, blues urban şi tradiţional, rock şi folk celtic. În această formulă avea să înregistreze Deuce (1972), Blueprint şi Tatoo (1973).

Perioada 1972-’73 este cea mai fructuoasă pentru Rory Gallagher. The Rolling Stones şi Deep Purple îi fac invitaţii serioase de a lise alătura, dar sunt refuzaţi cu politeţe. Participă la înregistrări cu Jerry Lee Lewis şi Muddy Waters. „Era întotdeauna o atmosferă de violenţă şi nebunie când Jerry Lee era în cameră, îşi aminteşte Rory. De fiecare dată când cineva îl enerva, avea obiceiul să-şi ridice şoseta stângă, de parcă ar fi avut un pistol acolo”. London Sessions ale lui Muddy Waters sunt amintite cu mai multă duioşie: „Muddy m-a învăţat o mulţime de lucruri şi am ieşit din studio un chitarist mai bun decât intrasem. După înregistrări l-am dus înapoi la hotel de vreo câteva ori, şi de atunci am păstrat maşina ca un fel de altar. Acum este în paragină, dar încă pot să-l văd pe Muddy în scaunul din faţă, fumându-şi trabucurile”.

Imagine

Gallagher nu şi-a dorit niciodată viaţa unei vedete. „Nu mă gândesc la mine ca la un muzician de Top 20, spunea el odată. Nu vreau decât să continui să cânt. Vreau să pot să intru într-un magazin şi să cumpăr o ciocolată fără să fiu asaltat de fani. Nu vreau un Rolls-Royce şi un conac”. De aceea este, în egală, măsură trist şi ironic faptul că stilul de viaţă agitat pe care-l respinsese în tinereţe avea să devină, cu timpul, al său. Turneu după turneu, album după album, el îşi găsea alinare amintindu-şi de zilele începutului. Ca de exemplu, ziua în care credinciosul său roadie şi bodyguard Tom O’Driscoll a rezolvat atât de tranşant problema unei invazii pe scenă, încât şi-a aruncat şi propriul şef în mulţime. Sau ziua în care fratele său Donal, l-a trimis pe un Dylan nerecunoscut la plimbare. Sau cea în care Rory, ajutat de Tom, încerca să-l împace pe Jerry Lee Lewis după ce John Lennon intrase în sală în timpul unui spectacol al său şi furase toată atenţia publicului. Firea calmă şi vorbele blânde ale lui Rory păreau să aibă efect liniştitor asupra lui Lewis, dar calmul se spulberă, în momentul în care Lennon intră în cabină şi O’Driscoll cade în genunchi cerând un autograf din partea „regelui rock-ului”. Jerry Lee îşi ridică şoseta. „Lennon a observat toate acestea, aşa că a semnat repede hârtia pe care i-o întindea Tom, după care s-a dus la Jerry Lee şi i-a făcut acelaşi lucru pe care i-l făcuse Tom, îşi aminteşte Rory. S-a aşezat în genunchi, i-a sărutat mâna lui Jerry Lee şi a spus: Am aşteptat 20 de ani pentru autograful adevăratului rege al rock’n’roll-ului. Jerry a fost încântat, a semnat hârtiuţa, şi totul a fost bine”.

Gallagher îşi continuă turneele de-a lungul anilor 1980, dar tânărul care în urmă cu 10 ani avea lumea la picioare, este acum din ce în ce mai puţin cunoscut. Singurele sale albume din această perioadă, Defender (1987) şi Fresh Evidence (1990) nu primesc decât un răspuns slab din partea publicului şi a criticilor. Ultimele sale concerte europene au loc în 1992.

Pe 14 iunie 1995, Rory Gallagher se stinge din viaţă, la vârsta de 47 de ani, din cauza complicaţiilor survenite în urma unui transplant de ficat făcut la Kings College Hospital din Londra.

În aglomeratul centru al orăşelului Cork City din Irlanda există un scuar liniştit şi plăcut numit Rory Gallagher Place. Pe strada McCurtain, unde Rory a copilărit, există un bar numit Gallagher’s (amintit în filmul The Commitments al lui Roddy Doyle). Chiar şi în Paris, o stradă este numită după el – Rue de Rory Gallagher. Câtor alţi muzicieni li s-au mai acordat atâtea onoruri?

„Tipul de persoană care a fost Rory Gallagher nu a mai exista în industria muzicală, spune Mark Feltham. De fapt nu a mai exista în nicio altă industrie. Pentru că el a fost pur şi simplu un om minunat”.

sursa: Vox Pop Rock (nr. 12/1998)

Vă las şi câteva piese:

Rory Gallagher - Bullfrog Blues (live – 1980-Paris)

http://www.youtube.com/watch?v=33Jaodra7AY

Rory Gallagher - Too Much Alcohol (1977 – live- TV show din Irlanda)

http://www.youtube.com/watch?v=z1zsRRt1FWE

Rory Gallagher - A Million Miles Away (live 1974)

http://www.youtube.com/watch?v=RxiEMpcI83E

Rory Gallagher - Tattoo'd Lady

http://www.youtube.com/watch?v=JdkuHgSzNhg

Rory Gallagher - Shadow Play

http://www.youtube.com/watch?v=nsUKWFkmRu0

Rory Gallagher - Walk On Hot Coals

http://www.youtube.com/watch?v=xKaiHamPT54

Rory Gallagher - Off The Handle (1980 – live in France)

http://www.youtube.com/watch?v=Yml4V-zcf3A

Rory Gallagher - Cradle Rock (Montreux – live 1975)

http://www.youtube.com/watch?v=-k4iocWURPk

_________________
I'm selfish, impatient and a little insecure. I make mistakes, I am out of control and at times hard to handle. But if you can't handle me at my worst, then you sure as hell don't deserve me at my best. - Marilyn Monroe


Sus
 Profil  
 
 Subiectul mesajului: Re: .~.CRONICA DE DISC SI PORTRETE POP-ROCK.~.
MesajScris: 13 Iul 2010, 10:27 
Neconectat

Membru din: 25 Apr 2008, 21:00
Mesaje: 12248
Locaţie: Bucuresti
NEW WAVE MUSIC (episodul II)

VOX POP ROCK: PUNK HISTORY


ImagineImagine

De prin 1980 punk-ul şi new wave-ul au început să zguduie liniştea de prin oraşele Europei. Blondie, Talking Heads, The Pretenders, The Patti Smith Group şi The Clash au început să populeze cu muzica lor posturile de radio şi au avut primele mari încasări de pe urma înregistrărilor. Şi, ciudat lucru, imediat după ce au cunoscut consacrarea şi succesul, s-au şi destrămat.

Aceste trupe au rămas însă, fără discuţie, cele care au deschis şi au bătătorit drumul punk-ului. Dacă nu ar fi fost ele să spargă acoperişul, noi n-am fi putut vedea astăzi stelele.

Punk-ul a început să-şi facă loc în conştiinţa europenilor tot la modul underground… pentru că puţea ca naiba. Nici un om normal n-ar fi cumpărat şi ascultat punk, iar ideea de „entertainment” excludea din start orice trupă cu iz de ţâfnă, reducându-se la trupe gen Loverboy sau Quaterflash.

Umbrele lui Sid Vicious şi Nancy Spungeon mai bântuiau doar prin capetele a câtorva mii de tineri, răspândiţi de la Londra la Los Angeles, de la New York la Tokyo şi Sydney. Şi singurul fel în care aceştia încercau să se deosebească de turmă era îmbrăcămintea neagră, funebră, întregită de rimelul negru aplicat pe o piele palidă, străvezie, de om care n-a văzut niciodată lumina soarelui.

În cele mai multe dintre colegii nu existau punkeri. Iar în puţinele şcoli în care această specie era cunoscută, ea nu depăşea mai mult de 3-4 reprezentanţi, cărora li se spunea „cadavre ambulante” şi pe care profesorii îi bombardau cu teste psihologice şi sarcini şcolare. Unii dintre ei îşi „reveneau”, redeveneau elevi modeli, mândria şcolii şi a părinţilor. Alţii, însă, inadaptabili, sfârşeau prin a se autotrata cu droguri puternice, prin a se urî unii pe ceilalţi la fel de mult pe cât urau lumea înconjurătoare şi prin a se acuza reciproc de teribilism şi conformism. Dar dacă singurul mod de a demonstra că eşti punker „pe bune” era să te conformezi unui anume stil vestimentar, unde era acel nonconformism după care toţi alergau cu limba scoasă? Asta era una dintre contraindicaţii.

Imagine

Şi dacă singurul mod în care puteai demonstra că nu eşti doar un poseur era să mori dintr-o supradoză de heroină, ca Darby Crash de la The Germs, atunci cine ar mai fi rămas să poarte tradiţia punk? Asta era a doua.

Aşadar, punkul era atât de temeinic ancorat în underground încât, prin 1985, un jurnalist englez, pe nume Dave Rimmer, a putut publica o carte intitulată „Punk Never Happend: Culture Club And New Pop”. Este o carte în care se vorbeşte despre o proaspătă generaţie de staruri care „a crescut în perioada punk, i-a absorbit metodele, i-a învăţat lecţia, dar i-a ignorat idealurile”. Se referea, pesemne, la Boy George, Spandau Ballet, Wham!, Duran Duran şi Adam Ant.

ImagineImagine

Au fost însă şi trupe care au studiat cu atenţie fenomenul Sex Pistols şi au desprins de acolo o idee mult mai interesantă decât cele de autodistrugere şi carierism… poate că cea mai de seamă cucerire Sex Pistols fusese înscrierea cuvântului „anarhie” în vocabularul curent al tinerilor turbulenţi. Pentru alţii, însă, cuvântul a căpătat sensul de libertatism, adică de partizanat la ideea de libertate absolută. Libertarismul apărea ca o alternativă la dicotomie (împărţirea în două ramuri a unui concept) comunism/capitalism. În Anglia, o trupă ce reprezenta totodată şi o grupare anarhistă, pe numele său Crass, a avut zeci de concerte de punk combinate cu proclamaţii feroce împotriva lui Margaret Thatcher. În opoziţie cu Crass, exista o altă trupă numită Discharge, care deşi aborda o ţinută refractară dublată, părul în creste, avea o atitudine anti-belicoasă. Singura sa armă era chitara solo, la fel de alertă ca a celor de la Ramones, dar mult mai sugestivă în mesaje.

Crass - Big A Little A

http://www.youtube.com/watch?v=YIdcDL64KCE

Crass - Punk Is Dead

http://www.youtube.com/watch?v=xGjk1Y_j8QE

Crass - Do They Owe Us A Living

http://www.youtube.com/watch?v=sqJhY9-q ... re=related

Discharge - State Violence, State Control

http://www.youtube.com/watch?v=j8C-MdFPpEk

Discharge - Does This System Work?

http://www.youtube.com/watch?v=I0WgrGRawcQ

În ciuda faptului că au avut destul de puţine concerte pe teritoriul Statelor Unite, aceste două trupe erau idolatrizate de către punkeri, care-şi pictaseră pe gecile de piele numele lor: Crass şi Discharge.

Imagine

Dar la acea oră, în Statele Unite exista un alt nume care primise titlul de „cea mai anarhistă trupă de punk”: The Dead Kennedys. Aceştia au cunoscut avantajul alegerii unui nume perfect. Un nume ce promitea pericol şi răzbunare, fără a spune, însă, foarte clar pe ce front luptă şi ce urmăreşte. Exclusiv datorită numelui pe care îl purtau, The Dead Kennedys au atras mii de tineri republicani, care au văzut în dansul punk o oportunitate de a se lovi unii pe alţii la concerte. De fapt, chiarîn asta a degenerat, până la urmă. De asemenea, au fost o groază de punkeri care n-au înţeles niciodată că „Kill The Poor” era un cântec ironic. Cu alte cuvinte, punkerii nu făceau decât să atribuie însuşiri şi atitudini care le conveneau de minune, fără a se întreba dacă acestea caracterizau cumva trupa. Că nu erau defel republicani sau fascişti, The Dead Kennedys au demonstrat în 1984, la Convenţia Republicană de la Dallas. În seara în care Nancy Reagan numea delegaţii Partidului Republican, cei de la The Dead Kennedys şi-au parcat semi-trailerul chiar în faţa parcului în care se desfăşura Convenţia. Iar când Nancy a început să citească numele delegaţilor, Jello Biafra a început să urle, trăgându-i după el şi pe vreo mie de punkeri prezenţi: „Fuck off and die!”… o remarcabilă undă de aer curat în miasma de fascism care domnea în Convenţie. Abia atunci, unii şi-au dat seama despre rolul pe care vroiau să-l joace cei de la Dead Kennedys. Alţii, nici atunci.

The Dead Kennedys - Holiday in Cambodia

http://www.youtube.com/watch?v=-KTsXHXMkJA

Dead Kennedys - Kill the poor

http://www.youtube.com/watch?v=sgpa7wEAz7I

Dead Kennedys - California Über Alles

http://www.youtube.com/watch?v=UW8UlY8eXCk

Pe urma acestui grup au păşit şi altele, precum Millions Of Dead Cops, DOA, The False Prophets, Nausea, Missing Foundation. Ele au subscris, într-o mai mică sau mai mare măsură, la proclamaţii anti-categorie, anti-ierarhie, anti-şabloane şi anti-război enunţată în muzica, textele şi atitudinea celor de la Dead Kennedys.

Imagine

Cei de la Minor Threat, ulterior deveniţi Fugazi, au popularizat, în mod adiacent curentul „pe muchie de cutiţ”. Cei de la Black Flag, mulţumită excelentului chitarist Greg Ginn şi a solistului Henry Rollins, s-au situat în centru curentului hardcore, de unde punkul a câştigat repeziciunea şi virtuozitatea instrumentiştilor.

Minor Threat - In My Eyes

http://www.youtube.com/watch?v=mOf6w59jz_g

Minor Threat - Guilty of Being White

http://www.youtube.com/watch?v=l0tzZ__Z ... re=related

Fugazi - Waiting Room

http://www.youtube.com/watch?v=SGJFWirQ ... re=related

Imagine

Cei de la The Bad Brains au combinat punkul cu hardcore şi cu reggae, folosindu-se şi de ideologia Rasta.

Bad Brains "I Against I"

http://www.youtube.com/watch?v=kjITD9LnwRY

Bad Brains - Attitude

http://www.youtube.com/watch?v=aWWI2rGdda4

Imagine

Agnostic Front, Murphy’s Law şi Carnivore au reacţionat puternic împotriva ideii de „armonie punk”, propunând violenţa ca mod de comunicare şi ducând la dezvoltarea primelor elemente de skinhead. Pacea punk propunea ca punkerii să facă parte, să încerce să încerce să se integreze în clasa de mijloc, definitivându-şi educaţia în colegii. Curentul skinheads propovăduia că, dimpotrivă, punkerii alcătuiesc clasa muncitoare, anti-intelectualistă.

Agnostic Front - "Gotta Go"

http://www.youtube.com/watch?v=7Mn1WN5yeag

Carnivore - Predator

http://www.youtube.com/watch?v=A7mW-Cvlebc

Singurul lucru pe care aceste două tabere, ca de altfel toţi punkerii, îl aveau în comun, era ura faţă de heavy-metal. Punkerii şi metaliştii nu scăpau niciodată ocazia de a se căsăpi reciproc în concerte. Singura trupă pe care punkerii o acceptau era Motorhead, progenituri de death-metal. Punkul anilor 1980 a dus, de asemenea, la naşterea şi punerea în punerea în practică a ideii de fanzin. Dat fiind faptul că mass-media ignora cu dispreţ evenimentele punk, adepţii acestui gen nu puteau comunica decât direct, prin cluburi sau mici fuţuici tipărite, în care anumite spectacole şi trupe erau comentate vehement, pro şi contra. Două dintre aceste fanzine, cele mai bune – Maximum Rock&Roll şi Flipside – apar încă şi reprezintă lucrări de căpătâi pentru orice punker care se respectă.

La sfârşitul anilor 1980, Nirvana, Pearl Jam şi Soundgarden, adică toată plăcinta grunge începea să crească, iar revoluţia punk începea să cuprindă milioane de tineri, care şi-au găsit în acest curent o identitate proprie.

(va urma)

sursa: Ana Călin, text publicat în VOX POP ROCK (nr. 6-7/1996)

_________________
I'm selfish, impatient and a little insecure. I make mistakes, I am out of control and at times hard to handle. But if you can't handle me at my worst, then you sure as hell don't deserve me at my best. - Marilyn Monroe


Sus
 Profil  
 
 Subiectul mesajului: Re: .~.CRONICA DE DISC SI PORTRETE POP-ROCK.~.
MesajScris: 01 Aug 2010, 22:53 
Neconectat

Membru din: 25 Apr 2008, 21:00
Mesaje: 12248
Locaţie: Bucuresti
Astăzi, 1 august, Jerry Garcia (d. 9 august 1995) ar fi împlinit 68 de ani. A început să-mi placă muzica lui după ce am făcut un test stupid pe Facebook la care mi-a ieşit (de două ori!) că aş avea personalitatea lui Garcia. Hmmm… O fi bine, o fi rău?! Încă nu m-am prins. Îl descopăr încet-încet. Din ce am ascultat până acum, mă simt bine pe muzica lui… Haideţi să intrăm în universul lui Jerry Garcia. Am găsit un articol interesant publicat în VOX POP ROCK (septembrie 1995). E un prim pas. Dacă vă place, putem continua!

JERRY GARCIA NU MAI E! ISTORIA GRATEFUL DEAD RĂMÂNE!

E bine ştiut că Grateful Dead şi Jefferson Airplane au fost pionierii şi cei mai importanţi reprezentanţi ai sunetului San Francisco, a ceea ce se întâmpla în districtul Haight-Ashbury şi ai întregii mişcări hippie. Cu toate astea, muzica acestor trupe şi informaţiile aferente au circulat mai puţin pe la noi. Şi ca nişte oportunişti ce suntem, ne-am gândit să profităm de tragica şi neaşteptata (totuşi) dispariţie a preincipalului personaj al formaţiei (familiei) Grateful Dead, Jerry Garcia, unul dintre principalii exponenţi ai fenomenului flower-power, pentru a vă face cunoştinţă cu o parte dintre ideile subiectului în cauză, sperând a mai remedia dez- şi ne-informarea.

Imagine
Jerry Garcia în 1965

Concertele gratuite a celor de la Grateful Dead, la noua societate liberă, de la sfârşitul anilor 1960 din San Francisco, au fost prima contribuţie. Probabil Grateful Dead a dat mai multe concerte gratuite decât orice altă formaţie din istoria muzicii. Mai important decât asta, Grateful Dead luau decizii şi îşi organizau activitatea precum o imensă, extinsă familie, sustrăgându-se oricărui sistem convenţional de conducere. Astfel ei nu erau o trupă ci o instituţie socială, care depăşea, la un moment dat, 150 de persoane. Refuzul lor de a accepta jocul marilor companii de înregistrări (ce îi numeau din acest motiv The Ungrateful Dead) a accentuat tendinţa de autonomie concretizată în anul 1973, când Grateful Dead a devenit prima trupă rock ce a deţinut şi a condus în întregime o companie de înregistrări. Pe atunci administraţia GD – „Familia” – era deja implicată într-o mulţime de activităţi: aveau propria agenţie de voiaj, o agenţie de bilete, o editură, un studio de înregistrări, un magazin, etc.

Încă de la primele fapte muzicale şi non-muzicale, trupa a fost înconjurată cu un incredibil devotament şi o neobişnuită loialitate de către fani, cunoscuţi sub numele de „deadheads”.

Imagine


Pentru foarte mulţi, însă, GD însemna Jerry Garcia. El era chitaristul principal şi solistul vocal,majoritatea cântecelor fiind compuse de el. Nenumăraţi oameni i-au receptat speciala autoritate spirituală pe care o avea în grup, cât şi statutul de guru îngăduitor, cu darul de a capta, aproape magnetic, atenţia tuturor. Era o adevărată figură, un fel de personaj desprins parcă dintr-un basm, avea acea aură care dădea senzaţia de ireal. Sting a avut geniala idee de a-l asemăna cu Moş Crăciun, atunci când, în vara lui 1993, a deschis o serie de concerte Greatful Dead dintr-un turneu al stadioanelor.

Imagine

Deşi ştiam că are o mulţime de probleme de sănătate, că în 1986 a intrat într-o comă diabetică, fiind foarte aproape să-şi piardă viaţa, că în august 1992 a avut o nouă cădere îngrijorătoare, moartea lui m-a luat prin surprindere. De altfel, după august 1992, Grateful Dead a avut o adevărată revenire de formă, Garcia conducând trupa în cele mai bune concerte pe care le-au dat în ultimii ani. Niciodată n-a dus lipsă de energie, idei, pasiune şi un simţ al umorului molipsitor, păstrându-şi până în ultima clipă entuziasmul şi curiozitatea de copil. A avut mereu mai multe proiecte decât majoritatea muzicienilor care aveau jumătate din vârsta sa. Turneul din 1993 a fost acompaniat de o colecţie de lucrări ale sale: desene în creion şi cerneală, acuarele, imagini obţinute pe computer, toate prezentate în galeriile din diferitele oraşe pe care GD le vizita. În septembrie 1993 a scos, împreună cu David Grisman la mandolină, un disc cu cântece tradiţionale pentru copiii (Not For Kids Only). Era prevăzută şi o colaborare cu Rewood Symphony, unde fiica sa cea mare, Heather (31 de ani), cânta la violină. În noiembrie 1993 a făcut un turneu pe coasta de est cu trupa sa Jerry Garcia Band şi avea în plan construirea unei formaţii noi, cu Eddie Brickell la voce, care să nu aibă nici un material şi să dea spectacole bazate în întregime pe improvizaţie, atât în ceea ce priveşte muzica, cât şi versurile. Dar să-l lăsăm pe Garcia anilor 1990 şi să începem cu începutul.

Imagine

Jerome John Garcia s-a născut pe 1 august 1942. Copilăria lui a decurs normal până la vârsta de 5 ani, când fratele său, Tiff, i-a tăiat, din greşeală, degetul din mijloc al mâinii drepte (cea cu care, mai târziu, avea să cânte la chitară) pe când tăiau lemne în pădure. La scurt timp după acest incident, tatăl său, Joe Garcia – un muzician de jazz care avusese prin anii 1930 un big band de vreo 40 de persoane, în care cânta şi el la instrumente de suflat şi în special la clarinet – a murit înecat într-un râu din California, la o partidă de pescuit, sub privirile neputincioase ale lui Jerry.

Mama sa a preluat apoi micul bar de zi al lui Joe. Acest bar din San Francisco era uşă-n uşă cu Uniunea Marinarilor din Pacific. Aşa că Jerry a crescut în bar alături de marinari şi s-a distrat de minune ascultându-le incredibilele poveşti. Lucrul acesta l-a făcut să întrevadă un univers mai larg, mai atractiv şi mai „crazy” decât cel prezentat la şcoală, care i se părea cam plictisitoare. Prin urmare, a părăsit liceul după vreun an. Totuşi, la şcoală a cunoscut doi profesori care au avut un impact important asupra existenţei sale. În clasa a III-a Miss Simon l-a încurajat serios spre desen şi pictură. De la ea a aflat prima oară că a fi o persoană creativă reprezintă o posibilitate valabilă de a trăi. Apoi, în clasa a VII-a, a avut un profesor care l-a îndrumat să citească chestii mai adânci decât SF-ul şi l-a învăţat că a avea idei e foarte distractiv. Tipul acesta l-a transformat într-un trăznit. „He was a wild guy”, spunea Garcia.

Imagine


Pe urmă, pe la 15 ani, s-a îndrăgostit nebuneşte şi ireversibil de rock’n’roll, graţie unora ca Chuck Berry, Gene Vincent, Eddie Cohran, Buddy Holly, Bo Diddley. După ce a auzit prima oară o chitară acustică s-a hotărât că asta vrea să facă. S-a rugat de mama lui să-i cumpere una, iar ea i-a cumpărat un acordeon, dar s-a ţinut de capul ei până i-a adus o chitară electrică (amanetată) şi un amplificator. Chitara electrică era pe atunci, ca un obiect căzut de pe Marte, aşa că nu prea avea cine să-l înveţe: un coleg de la şcoală i-a arătat nişte acorduri de bază. În rest… Nu a luat niciodată lecţii de chitară.

După ce a petrecut 9 luni în armată, în 1959 s-a apucat serios de cântat şi s-a dovedit a fi unul dintre cei mai talentaţi chitarişti de folk din San Francisco. În 1962 îşi cumpără un banjo şi începe să apară în diverse trupe de folk şi bluegrass. Reputaţia muzicală câştigată, împreună cu personalitatea sa charismatică, a atras în jurul său o mulţime de muzicieni, inclusiv pe Bob Weir şi Ron McKerhan. De aici începe istoria Grateful Dead, de care ne vom ocupa în episodul viitor.

Text scris de Radu Sava în în VOX POP ROCK (septembrie 1995)

Aleg, deocamdată, câteva piese.

Jerry Garcia & David Grisman - Dreadful wind and rain

http://www.youtube.com/watch?v=gBsqvuWZWtQ

Jerry Garcia Band - Run For The Roses

http://www.youtube.com/watch?v=eN1Z_bAq ... re=related

The Grateful Dead - Friend of the Devil

http://www.youtube.com/watch?v=I5MhMaZPuHY

Grateful Dead – Ripple

http://www.youtube.com/watch?v=lVdTQ3OPtGY

Grateful Dead - Truckin'

http://www.youtube.com/watch?v=vPNgjA4i6gM

Grateful Dead - St Stephen

http://www.youtube.com/watch?v=mYmIu_njso4

_________________
I'm selfish, impatient and a little insecure. I make mistakes, I am out of control and at times hard to handle. But if you can't handle me at my worst, then you sure as hell don't deserve me at my best. - Marilyn Monroe


Sus
 Profil  
 
 Subiectul mesajului: Re: .~.CRONICA DE DISC SI PORTRETE POP-ROCK.~.
MesajScris: 04 Aug 2010, 14:07 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 04 Mai 2008, 19:37
Mesaje: 4685
Locaţie: Braşov
Portret de star: Patrick Fiori

Imagine

Patrick Fiori (Patrick Chouchayan, n. 23 septembrie 1969, la Marseille, Franţa). La vârsta de 12 ani, face primii săi paşi ȋn muzică, graţie lui Franck Fernandel care ȋi oferă un rol ȋntr-un musical, „La légende des santonniers.” Patru ani mai târziu, ȋnregistrează primul său single, „Stéphanie”. În 1993, participă la concursul Eurovision, cu piesa „Mama Corsica”, unde ocupă poziţia cu nr. 4. Un an mai târziu, lansează primul său album din carieră, „Puisque c'est l'heure”.
O piesă caldă şi intensă, ȋn aceeaşi măsură.
D'autres regards
http://www.youtube.com/watch?v=CVXxzzF_yIs

Le Coeur à l'Envers (1995)
Imagine
http://www.youtube.com/watch?v=mlJA83egFBg
„Moi j'ai jamais connu comme toi des stars qui me tombent dans les bras.
J'peux même pas dire qu'on m'ait aimé, l'amour c'est tellement compliqué.
Même si ma vie part de travers, j'vais pas noyer la terre entière
Par ce que j'ai le coeur à l'envers...”


În 1997, ȋndrumat de Eddy Marnay, Patrick participă la un casting pentru a interpreta un rol ȋn musical-ul „Notre-Dame de Paris”. Impresionat de modul ȋn care acesta a interpretat melodia « Déchiré », Luc Plamondon i-a ȋncredinţat rolul căpitanului Phœbus. „Belle” va fi desemnată piesa anului (Victoires de la musique – 1999). În acelaşi an, Notre-Dame de Paris primeşte titlul de cel mai bun spectacol.
* Piesa s-a regăsit ȋn topul francez vreme de şaizeci de săptămâni, devenind astfel a doua piesă care a rezistat cele mai multe săptămâni ȋn Top 100 (după AaRON - U-Turn (Lili)) ]
# 1 (12 septembrie 1998 - 26 decembrie 1998)
Acest single de mare succes este recompensat cu un disc de diamant pentru 750.000 de unităţi vândute.

În 1998, Patrick Fiori semnează cu casa de discuri Sony şi se ȋndreaptă spre lansarea celui de-al treilea disc, „Prends-moi”.
http://www.musicme.com/Patrick-Fiori/al ... html?ipg=2

Imagine

J’en ai mis du temps - http://www.youtube.com/watch?v=uNH9Kuo99YE
„Et j'en ai pris du temps. Avant de comprendre que les livres ont raison que les gens qui s'en vont ne sont pas à vendre...”

Prends-moi - http://www.youtube.com/watch?v=vo4KM_LA ... re=related

Elle est - http://www.youtube.com/watch?v=3MXHU7mgpFg
# 9 (20 februarie 1999) - primeşte discul de argint (125.000 de unităţi vândute)

C’est notre histoire
http://www.youtube.com/watch?v=ArLP-Gb2CHI

În 2000, decide să părăsească grupul Notre Dame de Paris pentru a se concentra mai bine asupra celui de-al patrulea proiect al său, Chrysalide.

Imagine
http://www.musicme.com/Patrick-Fiori/al ... 06023.html

„Que tu reviennes” este compusă de Calogero.

Juste une raison encore - http://www.youtube.com/watch?v=4T-cXdBznHY

Plus je pense à toi - http://www.youtube.com/watch?v=IuF8SNdL ... re=related

La scurt timp de la lansare, albumul este recompensat cu două discuri de aur. Artistul continuă să compună şi astfel primul single lansat de Julie Zenatti, Si je m’en sors, va cunoaşte un mare succes.

Patrick Fiori (2002)
http://www.musicme.com/Patrick-Fiori/al ... 78620.html

Marseille - http://www.youtube.com/watch?v=5hSZXrubHBE
Piesa este compusă de Jacques Veneruso. Patrick colaborează pentru prima dată cu Jean-Jacques Goldman, care semnează patru piese, printre care şi „Je sais où aller”.

Cu acest album care ȋi poartă numele, dă dovadă de mult curaj ca interpret, găsind o forţă / o tărie ce ȋncă este inedită chiar şi pentru el. Datorită unor piese bine construite, artistul urcă ȋn top şi ȋnregistrează compoziţii foarte reuşite, precum este „Marseille”. Fără să se reinventeze cu adevărat, pătrunde ȋn sfera cântecului ȋncărcat de sentiment, iar Patrick Fiori continuă să avanseze devenind un artist convingător.

Si on chantait plus fort (2005)
http://www.musicme.com/Patrick-Fiori/al ... 64427.html

Imagine

Si on chantait plus fort - http://www.youtube.com/watch?v=Whr8Zpnwwgw

4 mots sur un piano - http://www.youtube.com/watch?v=E888R9KQNYE
(versuri: Jean-Jacques Goldman)
În Franţa, pe 28 iulie 2007, piesa a ocupat locul 5, urmând ca peste două săptămâni să devină fruntaşa clasamentului cu 17.000 de copii vândute ȋn doar o săptămână. Primeşte discul de argint la trei luni de la lansare – 175.000 de copii vândute şi devine al cincelea cel mai bine-vândut single al anului 2007, ȋn Franţa.

Je ne serai jamais - http://www.youtube.com/watch?v=T3u6pT6HTAM

Toutes les peines - http://www.youtube.com/watch?v=EpnzRhWj7V0

În cele din urmă, Patrick Fiori se reinventează şi aduce compoziţiilor sale un nou suflu, rock. Influenţa lui Jean-Jacques Goldman este delicată ȋn evoluţia interpretativă a lui Patrick, care abandonează câte puţin registrul „gânguritului” pentru a exprima o sensibilitate mai vibrantă şi mai intensă. Piesa ce dă titlul albumului, special realizată şi cea care ȋl conduce spre apogeu, „Tu lui ressembles”, reprezintă reuşita unui album ȋn care riff-urile de chitară completează ȋntr-un mod eficient, repertoriul sentimental al artistului.

4 Mots (2007)
http://www.musicme.com/Patrick-Fiori/al ... 61509.html

Imagine
Il Parait - http://www.youtube.com/watch?v=sGBy-OXuBoI
Etre là - http://www.youtube.com/watch?v=FLrjdAB7pVg
Sans bruit - http://www.youtube.com/watch?v=wGB2Eea7_-A

Les Choses de la Vie (2008)
http://www.musicme.com/Patrick-Fiori/al ... 51083.html

Imagine

La Ballade Des Jeux Interdits - http://www.youtube.com/watch?v=0NkODLPQ31o

Merci - http://www.youtube.com/watch?v=IJmzQByWwAE

Out here on my own (feat. Tina Arena) - http://www.youtube.com/watch?v=LyoXeXjAMkI
„Les choses de la vie” este primul album ȋn care, Patrick cântă ȋn italiană, spaniolă şi engleză – un duet cu Tina Arena. Pentru acest album, artistul primeşte un disc de platină.

„În faţa ecranului, memoria se ȋmbogăţeşte, inima tresare iar sufletul se ȋnalţă. Locurile catifelate din sălile de cinema sunt ocupate de noi. În acel spaţiu, am devenit romantici, inocenţi, fragili...zâmbitori. În acel spaţiu, Patrick Fiori a primit şi -mai primeşte ȋncă- aplauze. Cât de multe seisme emoţionale a dorit acest artist să rememoreze pe acest album! Prin intermediul unor teme mitice din patrimoniul cinematografiei, Patrick ȋnfăţişează propriul cinema, cel al vieţii sale. Acest disc spune poveşti, cunoscute de majoritatea, intime pentru cei care le ascultă pe note. Descoperim un bărbat cu privire de copil, aşezat ȋn faţa televizorului. Patrick aduce un omagiu muzicii de film, rememorând unele monumente cinematografice. Închideţi ochii şi descoperiţi unele dintre cele mai frumoase bijuterii din cinema.”

Imagine

Patrick Fiori revine ȋn atenţia publicului cu un single extras de pe albumul « L'instinct masculin» ce va fi lansat pe 27 septembrie, anul acesta.
http://www.musicme.com/Patrick-Fiori/al ... 64270.html
« Peut-être que peut-être » - o baladă jovială, veselă, a unui om eliberat de constrângeri, ȋn sfârşit liber, purtat de-a lungul vremii ȋntr-o călătorie muzicală, călăuzită de viaţă, de şansă şi cunoaştere. Iar dacă, Patrick a rămas acelaşi, acest lucru se datorează artei sale, vocii sale, influenţei muzicale. O piesă irezistibilă, interesantă şi deosebit de puternică, semnată de Jean-Jacques Goldman care, ȋi propune lui Patrick, un titlu solid şi personal, precum este «Quatre mots sur un piano», piesa de succes interpretată de trio-ul Fiori/Goldman/Ricol, ȋn 2005.
Şi cum Patrick Fiori a colaborat cu o serie de artişti, vă propun să ascultăm câteva duete:

Imagine
Patrick Fiori & Lara Fabian - La Difference
http://www.youtube.com/watch?v=ukEu-mkvmD4

Patrick Fiori, Garou & Daniel Lavoie – Belle
http://www.youtube.com/watch?v=_y0pheZcITU

Patrick Fiori & Julie Zenatti - Ces diamants-la
http://www.youtube.com/watch?v=KcE6ue7upL0

« L'instinct masculin» are programată lansarea pe 27 septembrie. Iată ce spune artistul francez despre noul disc:

Imagine

« Sunt albume care, ȋncă la prima ascultare, ne poartă ȋntr-un alt univers. « L’instinct masculin » face parte din această categorie. Patrick rămâne Patrick, dar aici el capătă o nouă dimensiune, graţie ȋn special baladelor inspirate din amintirile, din dorinţele, din viitorul său. Un album foarte personal deci, care se concentrează asupra vieţii unui bărbat, viaţa lui de bărbat. « Toată lumea vorbeşte despre instinctul feminin ca despre o evidenţă, dar ce se spune despre cel masculin? se ȋntreabă Patrick. Poate că se rezumă la o anumită pudoare / timiditate, la nevoia de a avea grijă de cei din jur, de prietenii săi, de dragoste; de a-şi asuma rolul cu slăbiciunile, cu temerile sale. Este cu siguranţă un spaţiu de eleganţă ȋn aceeaşi măsură, de o delicateţe pe care o poartă fiecare bărbat ȋn sinea lui. Cum sunt tată de puţină vreme, poate că instinctul masculin este acesta, de a da viaţă şi de a avea grijă de-ai mei. Albumul “L’instinct masculin” este un omagiu adus femeilor prin piese precum “Je crois me souvenir de toi” (mamei) sau “Dieu qu’elle était belle”. Aici, se regăseşte totul: iubirea, prietenia, familia, nostalgia...ceea ce mă caracterizează. Cum nu pot să cânt decât ceea ce mă mişcă, atunci eu sunt ȋncântat! »

Sursa:
http://www.patrickfiori.net/site/
http://www.music-story.com/
http://www.leschosesdelavie.fr/

_________________
„Music is the shorthand of emotion.”


Sus
 Profil  
 
Afişează mesajele de la anteriorul:  Sortează după  
Scrie un subiect nou Răspunde la subiect  [ 125 mesaje ]  Du-te la pagina Anterior  1 ... 9, 10, 11, 12, 13  Următorul

Ora este UTC + 3


Cine este conectat

Utilizatori ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 1 vizitator


Nu puteţi scrie subiecte noi în acest forum
Nu puteţi răspunde subiectelor din acest forum
Nu puteţi modifica mesajele dumneavoastră în acest forum
Nu puteţi şterge mesajele dumneavoastră în acest forum
Nu puteţi publica ataşamente în acest forum

Căutare după:
Mergi la:  
Powered by phpBB © 2000, 2002, 2005, 2007 phpBB Group
Translation/Traducere: phpBB România