PSIHOLOGUL MUZICAL

„The Bitch Is Back” – Elton John în Piaţa Constituţiei (12.06)

Mi-au plăcut întotdeauna poveştile cu regi, regine, intrigi şi eroi. Însă, niciodată nu mi-am închipuit că voi avea ocazia să stau la câţiva metri de un adevărat „cavaler al Imperiului Britanic”. E drept că nu avea armură, spadă şi cal. Purta o pereche de ochelari de soare cu lentile albastre, rotunde şi un frac pe spatele căruia era un desen care îl înfăţişa pe marele artist aşezat confortabil în gura unui crocodil. În schimb, aerul nobil care îl înconjura, zâmbetul cald afişat în permanenţă, dăruirea cu care a „ars” pe scenă pentru noi, modestia pe care am simţit-o în atitudinea lui, modul în care comunica cu colegii de scenă şi se raporta la cei din faţa lui – toate acestea făceau parte din „filmul” amintirilor mele despre poveştile şi cărţile citite în copilărie. A fost o seară pe care nu o voi uita nicicând.

Publicul, o mare de prieteni

Sir Elton John a revenit în România după 7 ani, pe 12 iunie 2010 în Piaţa Constituţiei din Bucureşti. Aproximativ 8.000 de oameni au ignorat căldura sufocantă şi au răspuns prezent (re)întâlnirii cu artistul britanic. Când am ajuns eu se încheiase deja recitalul trupei VH2, iar oamenii erau deja aşezaţi pe scaune, lăsând practic libere standurile cu băuturi, îngheţată şi alte produse tip fast-food.

Era 20.15 când Sir Elton John, Davey Johnstone (chitară, backing vocals), Bob Birch (basist, backing vocals), Kim Bullard (keyboards), Nigel Olsson (baterie, backing vocals) şi John Mahon (percuţie, backing vocals) au intrat în scenă. Publicul a explodat pur şi simplu la vederea lor, iar unii dintre spectatori au simţit nevoia să se ridice în picioare în semn de respect. De altfel, o parte din public a repetat în mod constant acest gest. O imagine inedită pentru mine, pentru că, până acum, nu mi s-a mai întâmplat să văd spectatori ridicându-se în picioare şi aplaudând aproape după fiecare piesă. Alţii, printre care mă număr şi eu, au preferat să stea în picioare pe tot parcursul concertului şi să danseze fără încetare, fie că era vorba de perechi de îndrăgostiţi, grupuri de prieteni (pe care, la un moment dat, i-am văzut încingând adevărate hore pe lângă cortul de sunet) sau persoane care s-au unduit în voie fără parteneri. Nici cei care au stat pe scaune nu s-au lăsat mai prejos, exprimându-şi încântarea cât de zgomotos au putut. Privindu-i aveam impresia că mă aflu între numeroşi prieteni conectaţi între ei prin dragostea faţă de muzică şi admiraţia faţă de Elton John.

Show-ul de sâmbătă seară

Au început recitalul cu Funeral For A Friend /Love Lies Bleeding – o piesă instrumentală care în ciuda titlului îţi induce o stare de bine, te încarcă de energie pozitivă şi te face să înţelegi şi să iubeşti mult mai mult pianul. Publicul e vesel, Elton John salută mulţumeşte şi mărturiseşte că se bucură că a revenit la Bucureşti. Au continuat cu Saturday Night’s Alright (For Fighting) şi cu două piese noi (Levon şi Madman Across The Water), primite foarte bine de spectatori. După fiecare piesă, Elton se ridică în picioare face o plecăciune, sau traversează scena de la un capăt la altul, ţinteşte cu arătătorul înspre spectatorii din stânga, apoi din centru şi din dreapta, în timp ce pe buze citim „Thank you! Thank you! Thank you!”. Nu au fost puţini cei care au plecat spre casă imitând acest gest la infinit.

A ales pentru prima parte a recitalului piese mai lente (prea lente, în opinia unor spectatori), dar recitalul nu şi-a pierdut din dinamism (cel puţin eu nu am simţit acest lucru!), fiind bine gândit şi din punct de vedere vizual pentru că în timp ce cântau, ecranul din spate era scăldat în culori. Bob Birch (bas) are o figură impunătoare pe care nu ai cum să o uiţi prea repede, „parcă e dintr-un film cu zei greci”, şoptea o doamnă către prietena cu care venise la spectacol. Davey Johnstone a schimbat chitările de multe ori, folosind de două ori una cu 2 grifuri şi, o dată, o chitară în formă de „V” – momente inedite care mi-au furat ochii preţ de câteva minute. Elton a dedicat piesa Something About The Way You Look Tonight tuturor îndrăgostiţilor din public. Şi cuplurile n-au stat prea mult pe gânduri, s-au luat în braţe şi au dansat pierduţi undeva prin lumea lor.

Cele mai energice reacţii le-am sesizat la piese precum Rocket Man, Sacrifice, The Bitch Is Back, Don’t Let The Sun Go Down On Me, Sorry Seems To Be The Hardest Word, Candle In The Wind, I’m Still Standing, Crocodile Rock, Your Song.

Pe la jumătatea concertului şi-a prezentat colegii de scenă. Astfel, am aflat că Nigel Olssen (baterie) este unul dintre membrii originali ai trupei, dar el a mai colaborat printre alţii şi cu Alice Cooper şi Uriah Heep. Despre Davey Johnstone (chitară) am aflat că şi-a început colaborearea cu Elton John tot prin anii 1970, dar a mai cântat şi cu Meat Loaf, Alice Cooper. Bob Birch (bas) a fost co-optat în grup în 1991. Muzicieni cu experienţă care se simt foarte bine împreună şi asta ajunge în stare brută la public, care reacţionează cu extrem de multă căldură.
Mă uit la ceas şi nu-mi vine să cred. Este 22.15. Au trecut două ore şi Elton John cântă de parcă abia a început recitalul. Se aud primele acorduri ale piesei The Bitch Is Back. În secunda următoare Elton este cocoţat pe scaun, iar pentru a avea o mai bună stabilitate pune un picior pe pian în timp ce îndeamnă publicul să ţină ritmul cu palmele. La Crocodile Rock desenul de pe spatele fracului său capătă semnificaţie şi în ochii unor spectatori mai puţin avizaţi. Spectatorii sunt lăsaţi singuri la partea cu „la-la-la” şi oamenii se descurcă foarte bine. Când piesa se termină cineva din primele rânduri îi oferă un buchet de flori. Gestul îl impresionează pe artist, care a mulţumit cu modestie. Luminile, ecranele s-au stins şi artiştii s-au retras de pe scenă.

Toată lumea cere un bis cu insistenţă. Elton John revine singur. Traversează scena de la stânga la dreapta, face cu mâna, mulţumeşte şi aplaudă la rândul lui. Un spectator îi întinde un afiş, pe care îl ia şi îl semnează cu amabilitate. Apoi se aşază la pian şi cântă Circle Of Life (piesă din filmul de animaţie Lion King). Pe ecrane vedem şi câteva imagini din celebrul desen animat.

„Love, health and happiness! Mulţumesc că aţi fost atât de buni cu noi şi că ne-aţi primit cu atâta căldură! Mulţumesc România!”, a spus Elton John. Între timp i s-au alăturat şi colegii de trupă şi împreună au încheiat un show care a durat 2 ore şi jumătate, cu piesa Your Song. La plecare a mai avut timp să mai semneze un afiş şi să ne facă cu mâna tuturor.

Am văzut oameni care, la final, s-au dus la cortul de sunet au făcut fotografii pupitrului de acolo (era un mixer de-a dreptul impresionant) şi au mulţumit şi i-au felicitat pe cei din cort. Adevărul este că sunetul a fost impecabil şi băieţii meritau cu vârf şi îndesat cuvintele frumoase.

Nu vreau să închei această povestire fără câteva opinii personale. Concertul mi-a plăcut în mod deosebit. În ciuda căldurii, a oboselii şi a faptului că nu ştiam cam jumătate din piesele cântate, nu am simţit când a zburat timpul. Modul în care sună pianul (este un Yamaha de culoare neagră), felul în care Elton te implică în show, atitudinea colegilor lui din trupă (absolut toţi au zâmbit neîncetat), totul te „prinde” în vrajă şi nu-ţi dă drumul de acolo până când nu s-a terminat. Mi-a plăcut întreg pachetul oferit sâmbătă seară, de la interpretare, modul în care a fost gândit show-ul, şi sunet până la jocul de lumini.

Am văzut public de toate vârstele, de la 7 ani (un puşti a dansat şi a aplaudat în faţa mea pe parcursul întregului recital – băiatul ştia şi versurile pieselor!) la peste 60.

Revin un pic la momentul în care am ajuns în Piaţa Constituţiei. Cât timp am aşteptat câştigătorii concursului organizat în timpul emisiunii Psihologul muzical, pe Nico şi pe Vlădescu Alexandru, m-a abordat unul dintre eternii „vânători” de bilete, un om pe care îl văd la absolut toate concertele. Unul dintre acei tipi dubioşi care te abordează cu tupeu întrebând: „Nu aveţi un bilet în plus?” sau după caz „Vreţi un bilet?”. Întotdeauna m-am întrebat care este faza, ce câştigă aceşti oameni? Cel de care vă vorbesc acum, se plângea că nu vine atât de multă lume pe cât s-ar fi aşteptat. „Mă tem că rămân cu biletele astea pe care le am!”, zice el. „De ce nu intri?”, îl întreb eu. „Păi, dacă pot să le dau, prefer aşa ca să îmi iasă şi mie nişte bani. Oricum, dacă vreau să intru, n-am probleme. Le dai băieţilor de la poartă 50 de lei şi te lasă. Aşa facem mereu când vrem să intrăm la concerte”. „Dar ce faceţi cu biletele care vă rămân?”. „Păi, îi mai cunoaştem şi noi pe cei de la bilete şi… le dăm înapoi”. Între timp, vine o doamnă pe la vreo 50 de ani. Vorbeşte stricat engleza, deduc că e de prin Serbia. Vrea un bilet mai ieftin. „Amicul” sare imediat. Îi explică într-o engleză la fel de stricată că are un bilet într-o zonă apropiată de scenă. Doamna nu pare prea convinsă. Omul insistă şi reuşeşte. Primeşte un milion jumătate pe un bilet. Mai vine un cuplu de tineri. Vor să dea un bilet. Un prieten de-al lor nu a mai putut veni. Vor 800.000 pe el. Deşi biletul a fost mai scump. „Dar n-am dat noi bani pe el, ci prietenul care nu a mai putut ajunge. Nouă ne convine”. Bijniţarul nu ratează momentul şi îl cumpără imediat, apoi se pierde printre oamenii care aşteaptă la intrare, în speranţa că mai găseşte un fraier care să i-l cumpere.

V-am povestit această fază pentru că este prima dată când am ocazia să stau de vorbă cu unul dintre ei. Poate voi repeta experienţa la alte concerte pentru că aş vrea să pricep şi eu mecanismul…

În încheiere, vă las şi setlistul complet al acestei seri:

1. Funeral For A Friend /Love Lies Bleeding
2. Saturday Night’s Alright (For Fighting)
3. Levon
4. Madman Across The Water
5. Tiny Dancer
6. Philadelphia Freedom
7. Goodbye Yellow Brick Road
8. Daniel
9. Rocket Man
10. I Guess That’s Why They Call It Blues
11. Sacrifice
12. Take Me To The Pilot
13. Something About The Way You Look Tonight
14. Don’t Let The Sun Go Down On Me
15. Sorry Seems To Be The Hardest Word
16. Candle In The Wind
17. Sad Songs
18. Bennie And The Jets
19. The Bitch Is Back
20. I’m Still Standing
21. Crocodile Rock

Bis:
22. Circle Of Life
23. Your Song

Pe 12 iunie, deasupra Casei Poporului din Bucuresti, pescarusii au dansat in noapte pentru Sir Elton John

Cu cateva luni in urma cineva ma intreba daca voi merge la concertul Elton John. Am raspuns sigura pe mine: NU, eu ma duc pe 11 la Clapton! Ascult muzica lui Elton John, de cate ori dau de ea pe tv sau la radio (ceva mai rar in ultima vreme, parca..); ii recunosc valoarea si locul pe care-l ocupa in muzica, dar nu am nici un album de-al lui in casa. In liceu, stiam bine cateva piese de-ale lui: ma emotionam pana la umezeli de ochi pe "Sorry Seems to Be the Hardest Word", dansam pe "Sacrifice" iar videoclipul il stiam pe de rost (il stiu si-acum!!!), cat despre coloana sonora din The Lion King pot spune ca mi-a mers la suflet! Dar atat!!
Si totusi am fost. Cu vreo saptamana inainte, cand am fost intrebata daca vreau sa merg, am spus da. Asa se face ca pe la ora 19.50, in ciuda caldurii de-afara, ajungeam in Piata Constitutiei. Am intrat rapid dupa o scurta scotoceala in geanta, moment in care am fost luata la intrebari despre un spray din geanta: „Ce-i asta?” "Spray cu apa termala, impotriva caldurii" ii zic eu. Doamna se uita lung la mine. O dau rapid pe mana, pana sa apuce sa se fereasca: "E in loc de evantai, pt racorire" mai zic. Am scapat cu el neconfiscat. Femeiea era extrem de vigilenta: gasise la o doamna un spray paralizant si d-aia era in garda…
In sfarsit am intrat… ne-am luat inghetata si apa ca sa infruntam ramasita de canicula a zilei ce se apropia de sfarsit si ne-am asezat cuminti la locurile noastre. Am remarcat ca veneau multi oameni abia acum, ceea ce m-a facut sa ma intreb cam ce audienta a vut VH2, in deschidere. Am mai remarcat si ca publicul era amestecat: erau si fite de Dorobanti si Coco-Fifi-uri de Mall (adica don'soarele care bat in week-end Mall-urile), dar si oameni care nu-si varsasera nici sifonierul, nici sticla de parfum pe ei… Familii de 35-40 ani cu tot cu copii, pustoaice de 14-15 ani, laolalta cu domni si doamne de 50-60 ani. Toate varstele. Va pot spune ca in fata mea a stat o duduie care s-a fardat de 4 ori in timpul concertului- cat a fost lumina. Bine ca s-a intunecat si n-a mai vazut..va dati seama ca, altfel, biata femeie pleca foarte colorata de-acolo!!

Pe la ora 20,15 a aparut Elton John, intr-un frac negru cu desen cu paiete pe spate, cu parul blond ciufulit, cu nelipsitii ochelari de soare. S-a asezat la pian si-a trimis in public acorduri clare si impecabile de pian. S-a facut liniste. O piesa instrumentala, pe care n-o stiam, dar care m-a introdus rapid in atmosfera. Au urmat Saturday Night, Levon, Madman Across The Water si, deodata cu ele, am simtit cum incepe o comunicarea intre artist si public.
A salutat publicul, ne-a multmit ca suntem acolo si, aproape dupa fiecare piesa, a fost in picioare facand plecaciune in fata noastra si multumind pentru aplauze si pt felul in care erau primite piesele lui. De altfel, aceste multumiri insotite de cuvintele de prezentare ale unora dintre piese, au fost singurele pauze facute de artist pe parcursul a doua ore si 20 minute.
De fiecare data cand se ridica si multumea, iar apoi se indrepta mai in spate-catre apa- aveam emotia ca va pleca. De fiecare data ramanea. Am crezut ca va face pauza. N-a facut. A cantat ore in sir, in continuu, intr-un impecabil mod. Este unul dintre putinele concerte care au sunat „ca discul”. Admirabil!
A existat momentul in care (spre deosebire de concertul serii de 11, asadar Clapton...) i-a prezentat pe cei care-l insoteau pe scena. Pentru fiecare a dat ca reper si trupa la care-a cantat inainte. Asa am aflat ca-i avea alaturi pe Davey Johnstone – chitara, Bob Birch- bass, Kim Bullard- clape, John Mahon- percutie si Nigel Olsson- tobe. In afara de Nigel, toti americani de la mama lor...
Davey Johnstone s-a remarcat prin schimbarea a 6 chitare (cel putin atatea am numarat eu) dintre care una acustica si una cu doua griffuri. Recunosc, eu l-am remarcat si pentru un minunat inel cu piatra verde si pt o bratara cu zdranganele purtata pe mana stanga.
Nigel Olsson a zambit cu toata dantura, de cate ori era luat vreun prim plan cu el.

Prima parte au fost piese mai lente. Pe langa cele mentionate mai sus, am recunoscut Sacrifice, Sorry Seems to Be the Hardest Word, Candle In the Wind, Something About the Way You Look Tonight, Don't Let the Sun Go Down On Me. La multe dintre ele unii dintre cei din jur cantau, la finalul lor multi eram in picioare. Eu am fost printre cei care s-au ridicat in picioare de cate ori Sir Elton John venea sa multumeasca. Era ca un arc, cel ce ma impingea de pe scaun in picioare. Respectul lui fata de public, implicit fata de mine..laolalta cu bucuria provocata de stiulul inconfundabil si impecabil de interpretare- ma faceau sa il aplaud in picioare. Daca as fi avut palarie, mi-o dadeam jos!!
Desigur a fost si Rocket Man, iar in timpul piesei, pe ecranul din spate s-au derulat imagini din cariera lui. Un moment emotionant!
Partea a doua a inlocuit atmosfera romantica si a adus una mult mai energica, cu un Elton John care s-a cocotat cu fundul pe pian (intre doua piese), ori cu un picior pe scaun si altul pe pian. Cu un Elton John care venea spre public si simpla lui venire ridica oamenii in picioare. Cu un Elton John care topaia, din cand in cand, ca un pusti pe scena. Am dansat pe I'm Still Standing si pe Crocodile Rock. M-am amuzat incercand sa ghicesc daca doamna din proiectia de pe ecran, ce-a acompaniat The Bitch is Back, este sau nu este goala. (am ajuns la concluzia ca este..dupa o scena din profil...).
Ultimele piese au gasit tot publicul in picioare. Dansand, cantand, zambind. Plecarea lui de pe scena a starnit ropote de aplauze, cu care a fost adus inapoi pentru bis. S-a intors, a adresat cuvinte publicului, a luat un afis (cred) din public si a dat un autograf pe el, a primit flori si s-a intros la pian unde-a anuntat piesa din The Lion King. Si ne-a incantat cu Circle of Life. Cand credeam ca mai mult nu se poate, ca asta este ultima piesa, s-a asezat inca o data la pian si-a inceput Your Song. Cand -pentru a doua oara- ma gandeam ca e cam gata..pe scena au aparut si ceilalti muzicieni si au terminat piesa.. impreuna.

Am plecat cu o super stare de bine de-acolo! O prestatie impecabila, un concert pe care ma felicit ca nu l-am ratat.
M-am uitat catre cer si...deasupra Casei Poporului..pe cerul noptii, pasari albe zburau in cerc. Pescarusi. Pescarusii dansau in cerc pentru Elton John!!!

ÎN SFÂRŞIT, L-AM VĂZUT PE CLAPTON...



sursa foto: Mediafax

Eric Clapton era pe lista mea specială de priorităţi. O listă născută din 1989 încoace... adică din clipa în care aveam voie să visez legal... L-am văzut, am fost acolo... am respirat acelaşi aer (prea) cald de iunie. Pentru asta am fost şi sunt fericit. Voi lăsa, deocamdată, comentariile legate de cele scrise de mulţi iubitori ai muzicii pe forumuri, site-uri, ziare... Unii mi se par prea docţi şi reci, fără sentimente, cu intenţii didactice permanente... Să nu comparăm?! Ba da, comparăm mereu. Aşa e viaţa, chiar dacă ne mai furăm căciula şi spunem că n-ar fi aşa. Până la a face comparaţii, eu vă mărturisesc că am trăit intens acest moment, că nu mi-aş fi iertat absenţa. Că orice s-ar fi cântat era bine pentru mine.

Proiectul cu Steve Winwood îl ştiam, l-am difuzat la radio cu multe luni în urmă. Chiar din săptămâna în care a apărut dublul album live înregistrat la Madison Square Garden în 2009. La Bucureşti playlist-ul n-a fost identic cu cel de pe album. A fost „Tuff Luck” în loc de ”Little Wing”. „Vodoo Chile” (nu Child cum au scris colegii de la Adevărul!) a fost sub cele 16, 23 minute aşteptate, am avut „Layla”(ce bucurie!), dar a lipsit „Rambling On My Mind” (care apare şi pe „E.C. Was Here” din 1975). Apropo de acest album dintre paranteze, observ că e preferatul lui Clapton. A fost un disc live, care a ajuns pe 14 în Marea Britanie, iar în SUA pe 20. George Terry a executat atunci majoritatea solo-urilor de chitară. Poate Clapton şi-a dorit o revanşă în acest turneu. Au fost în concertul de la Bucureşti şi alte piese de pe acelaşi disc: „Presence Of The Lord” (piesa lui), „Driftin Blues” (Johnny Moore, Charles Brown, E. Williams) şi „Can’t Find My Way Home” (e piesa lui Steve şi a fost a 16-a în programul de vineri). De ce-mi plăcea mie Clapton? De ce-l aşteptam atît de mult? Pentru că se confundă cu prea multe pagini ale istoriei pop-rock, pe care am urmărit-o atent, încercând s-o înţeleg. Asta fac şi acum. Mă refer la pagini ocupate de The Yardbirds, John Mayall and The Bluesbreakers, Cream, Derek & The Dominos, la colaborări cu J. Lennon, B. Dylan, B.B. King şi tot ce mişcă pe Planeta Rock şi Blues.

Cu Winwood raporturile mele erau mai puţin afective. Sunt convins că ieşirea în lume, alături de Eric Clapton, l-a ajutat mult. Am prins perioadele lui cu Spencer Davis Group, momentul Blind Faith şi apoi la Traffic (piesa de final, „Dear Mr. Fantasy” e din perioada de glorie, în care compunea cu un alt greu, Jim Cappaldi). Piesele lui de solist, ca „Higher Love” (1986), sau „Roll With It” (1988), au făcut ravagii în topurile lumii, dar în acest proiect au intrat compoziţii mai vechi, din perioada Spencer Davis, cum ar fi „Gimme Some Lovin” (ar fi mers şi „Keep On Running” sau ”I’m A Man”, dar e treaba lor ce au ales). Multe trupe româneşti au introdus în repertoriul lor din anii 70 piesele amintite. Dealtfel datele bio-discografice despre Clapton şi Winwood le găsiţi acum mutate în Arhiva forumului nostru.


JURNAL DE VINERI, TRĂIRI, OBSERVAŢII

* Sunt încântat că am fost pe stadion şi-i mulţumesc şi de aici lui Marcel Avram pentru imensa plăcere produsă.

* Era o mare problemă pentru mine mersul la acest concert. Nu suport canicula! În plus, vineri eu am un program special, înainte de emisiune. Măcar o oră dorm. Dacă nu eram ajutat să ajung la timp acasă (mulţumiri sufletelor generoase!) nu puteam risca să merg. Dacă era vreo trupă în deschidere, o încurcam... M-am trezit vineri pe la 10,00 şi m-am culcat sâmbătă la 7,00... drum cu maşina la dus... stat în picioare de la 19,30 până la final (minus 5 minute), plecare în viteză... cros... maşină... acasă, luat sacul în spinare şi radio la 23,30...

* M-a suprins puţin formula găsită pentru jurnalişti. Adică nu primeai acreditare din timp. Doar la faţa locului. Eram pe o listă, care se afla în mâna unui jandarm. Dar urma un alt filtru şi acolo nu mai aveam nimic. Poate se vor găsi şi variante mai adecvate şi mai eficiente. E mult mai simplu un bilet, un sticker, un document nominal, pe care să-l poţi avea fără să fi nevoit să vii mai devreme. Unii jurnalişti mai şi muncesc.*

*Intrarea dinspre Ştrandul Tineretului e destul de incomodă ca aşezare, dar oamenii de la pază au fost amabili... Multă lume cunoscută... i-am zărit pe Holografi, pe Berti Barbera cu soţia, Dana Cristescu(avea locuri bune, aştept cronica din acel unghi!), mulţi oameni din vechea gardă a consumatorilor de muzică, foşti Costineştişti, mulţi oameni din ţară, prieteni de-ai mei din Italia, turişti din Germania, Ungaria, Anglia... am văzut şi un stand al colegilor de la MagicFM, cozi imense la bere şi răcoritoare... Nu s-au folosit jetoane, aşa că se pierdea mult timp cu restul... Confirm că preţul de la tricouri era cel menţionat de Stefana. Cel care-mi convenea cel mai mult era pentru copii sau persoane mici de statură... Am luat alt model, pentru colecţie. *Am văzut foarte multe doamne şi domnişoare, în grupuri mici şi medii... E un semn al emancipării şi independenţei femeii în România. E bine pentru viitorul muzicii.* Lume foarte civilizată... prietenoasă...

• Neinspirată trimiterea unei dudui total nepregătite să ţină un scurt discurs introductiv. S-a ales cu ironii şi mărunte huiduieli.* Concertul a demarat cu aplauze entuziaste, dar cu reacţii ponderate la piese. Sunetul a fost bun. Adică s-a reglat din mers. Conta şi locul de unde-l receptai. Cineva semnala că basul se auzea slab şi are dreptate. Dealtfel pe Youtube se poate sesiza şi acest aspect. Winwood a falsat niţel la vreo două piese, după care a intrat în normal. Ţinuta lui Clapton mi-a plăcut şi l-am invidiat puţin pentru plete... Unii au... M-au impresionat şi intervenţiile lui Chris Stainton la clape (unele de excepţie). La „After Midnight” (piesa lui J.J.Cale) eram convins că se încinge poporul. N-a fost chiar aşa. E posibil ca şi reţinerea celor din primele rânduri, de pe scaune, să-l fi iritat niţel pe Clapton. Au fost aplauze intense şi ovaţii după fiecare piesă, dar era evident că MAREA MASĂ nu cunoaşte piesele... că-l admiră pe Clapton şi atât. Dovada că era aşa, a venit la „Georgia”, superhitul impus de Ray Charles... Ei bine, reacţia în tribună, a fost totală... Steve a cântat foarte bine, cu multă trăire... E adevărat că artiştii n-au dialogat cu noi... În afară de „Thank You” n-am auzit nimic dinspre scenă... Unii nu simt nevoia... La „Crossroads”, am avut flashurile copertelor Cream, revedeam anii când le căutam cu disperare. Nu ştiu dacă alţii aveau aceleaşi trăiri, aşa că înţeleg şi unele reacţii de frustrare. Clapton a cântat apoi „Layla” şi a împăcat lumea... Dealtfel piesele care-l reprezintă, nu-s aşa multe, iar publicul din România le-ar fi vrut pe toate. Spre regretul multora, n-au intrat în acest proiect: „Lay Down Sally”, „I Shot The Sheriff” (al lui Marley), „Change The World”, „Tears In Heaven” sau „Wonderful Tonight”... Le-am menţionat pe cele exprimate de cei mai mulţi amici... Piesa lui Hendrix, „Voodoo Chile”, a fost abordată în spirit Clapton inconfundabil şi am simţit frisonul rockerimii, „Cocaine” (al doilea J.J. Cale în program) a fost cântat cu întregul stadion. Fără nicio invitaţie din partea artiştilor. A fost imnul nopţii! Mi-au plăcut mult vocile celor două doamne, Sharon şi Michelle, care aduceau puţin şi atmosfera soul, alături de rock şi blues.Şi erau singurele cu intenţii de a anima atmosfera! Din păcate lumea din spate nu le vedea...

• COMUNICARE, COMPARAŢII.
Am citit că-n unele concerte a existat altă atmosferă. Că şi cei de pe scenă au fost mai calzi. Se poate... Aici au venit pentru prima dată şi nu e vina românilor că au aşteptat atâta timp, că gajurile artiştilor de acum 15-20 de ani nu permiteau aducerea lor la noi. Vrem nu vrem să acceptăm, showbiz-ul e o mare afacere. Am scris-o şi la Dylan, o scriu şi acum. Merităm un salut de la absolut orice supervedetă a lumii! Faptul că unii sunt introvertiţi, alţii doar nervoşi, sătui de turnee, iritaţi de la căldură sau din cauza unei reacţii mai soft a publicului, nu-mi modifică opinia. Finalul de vineri a fost un fâs. Şi eu l-am văzut pe Clapton ieşind nervos... Nu-mi schimbă părerea despre el, despre muzica lui, a lor. Eu nu sufăr, dacă nu mă salută doi-trei oameni mari pe care-i venerez. Dar îi înţeleg pe cei, care o fac. Relaţia într-un show e bilaterală. Uneori dai mai mult decât primeşti. Dacă-l simţi pe celălalt rece, ai tendinţa să te adaptezi situaţiei. Cu o singură precizare, mereu omisă. Spectatorul plăteşte, artistul e plătit! Şi dacă 20 vedete mondiale vorbesc cu noi şi doar câţiva omit, înseamnă că nu suntem chiar aberanţi...

Da, compar... Aşa cum alţii ne explică ce e un blues clasic sau modern, sau ce trebuie să înţelegm dintr-o cântare sau alta. Compar cu starea publicului la cele două vizite ale lui Leonard Cohen, la Robert Plant, la Ten Years After, sau Ronnie James Dio, sau The Rolling Stones, sau ZZTop, sau Anastacia şi foarte mulţi alţii... Nu compar genurile muzicale, nu compar cântarea de stadion cu cea de club, ci numai RELAŢIA SCENĂ-PUBLIC!

O mică demonstraţie a diferenţelor de percepţie privind această relaţie, o găsim chiar pe site-ul lui Eric Clapton, părere scrisă de un fan care a făcut o comparaţie între show-urile de la Bucureşti şi Belgrad.



ÎN LOC DE CONCLUZII

Dacă mâine mi s-ar propune să merg la un alt concert Clapton, aş răspunde DA! Fără ezitare. Asta ca să puteţi compara cu ce am scris la Dylan!

P.S. Preferintele publicului din Istanbul, din 13.06: Layla, Cocaine, Georgia. A fost ultimul concert al turneului, cu absolut aceeaşi listă ca la Bucureşti.

Superbe cronici! Nu-mi rămâne decât să vă transmit un sincer Mulţumesc!

Sir Elton John!!!

Am citit cronicile voastre, Iulia, Stefana, nu prea mai am ce sa adaug la ora aceasta, pot doar sa confirm si eu cat de fantastic a fost. Daca la inceput lumea era mai rezervata, la primele acorduri ale piesei "Sacrifice" nebunia a inceput. Lumea se ridica in picioare, unii canta, altii dansau ... am ramas profund impresionata. La un moment dat m-a sunat si mama, am lasat-o sa asculte jumatate din concert, intr-o mana tineam telefonul, in cealalta aparatul foto. Picioarele mi se leganau de dans, iar vocea mea canta necontrolabil, ce-i drept mai incet ca nu cumva sa sperii lumea, fiecare vers cunoscut din "Sorry Seems to Be the Hardest Word", "Candle In the Wind" , "I'm still standing", "Crocodile Rock" si favorita mea, "Circle Of Life" din Lion King.
Sunetul a fost exceptional, pana si mama a fost impresionata. Daca ma credeti, am dus telefonul la ureche sa vad daca asculta si am prins-o cand canta.
Am observat si eu pescarusii care zburau in cercuri deasupra Casei Poporului. Pana si pasarile au reactionat la frumoasa muzica oferita de Elton John si formatia sa.
2 ore si jumatate sa canti incontinuu si sa multumesti efectiv dupa fiecare piesa cu acel "thank you, thank you and thank you" denota caracterul de mare artist al lui Sir Elton John, iar publicul a fost pe masura, daca la Eric Clapton nu au fost atat de activi, la Elton John si-au luat revansa si l-am facut sa se simta minunat.
Am sa postez 4-5 poze si mai tarziu am sa revin cu cateva filmulete.
Si ca sa inchei, va multumesc extrem de mult pentru invitatie si pot spune cu mana pe inima ca acesta a fost cel mai frumos concert pe care l-am vazut pana acum.

AEROSMITH LA ZONE ARENA DIN BUCUREŞTI (18.06)

„Steven Tyler are acel „ceva” pe care un om obişnuit îl consideră de neobţinut, acea calitate „cool” cu care s-au născut puţini oameni, printre care se numără Keith Richards sau Slash… oricum, lista este scurtă. De fiecare dată când îi ascult vocea devin nostalgic, iar longevitatea lui artistică îl detaşează de alţii. Este unul dintre puţinii oameni care a reuşit întotdeauna să fie extrem de cool” – Duff McKagan (basist Velvet Revolver, ex-Guns’n’Roses)


Într-un fel încă mai sunt pe gardul de protecţie (cel care desparte publicul de scenă) urmărindu-i cu privirea când pe Steven Tyler când pe Joe Perry. Şi, sincer, nu cred că voi coborî prea curând de acolo. Fără să fiu un fan adevărat Aerosmith, am mers pe 18 iunie la Zone Arena, cu vorbele lui Duff McKagan bine întipărite în minte şi cu o mare dorinţă de a vedea la lucru „cea mai iubită trupă a Americii”. Am avut acreditare la acest concert şi le mulţumesc organizatorilor, Events. Este primul concert la care am avut acces în Golden Ring. Experienţa trăită vineri mi-a oferit o nouă viziune asupra noţiunii de show. Miturile trebuie trăite dacă vrei să le înţelegi cu adevărat.

Tramvaiul 5 a devenit neîncăpător pentru toţi cei care se grăbeau să ajungă la concert. Şi cum ştim cu toţii că nr 5 circulă extrem de prost şi de rar, nimeni nu vroia să-l piardă pe acesta. Oriunde te uitai vedeai oameni care fie purteau tricouri inscripţionate Aerosmith, fie melodia telefonului era una din repertoriul trupei, fie vorbeau cu prietenii care erau deja la Zone Arena, stabilind puncte de întâlnire şi fiind extrem de preocupaţi de locurile ocupate (toţi vroiau lângă gard). Cred că atunci a încolţit şi în mintea mea ideea de a sta „pe gard”. Un bătrânel întreabă curios „cine cântă şi unde?”. A primit vreo 3 răspunsuri instantaneu: „Steven Tyler, la Zone Arena”, „Aerosmith – doar una dintre cele mai cool trupe din America”, „Una dintre cele mai bune şi mai longevive trupe de rock’n’roll ale lumii”. „E solistul acela cu gura mare, nu? Are o fată frumoasă foc… a jucat într-un film cu Bruce Willis, nu? Da’ el e urât în draci!”, zice bătrânelul cu umor. Oamenii zâmbesc şi privesc nerăbdători pe geamul din faţă. Mai avem de mers şi traficul e din ce în ce mai aglomerat. Nerăbdarea din acel tramvai atinge cote alarmante. Am senzaţia că plutesc, parcă am căzut într-un puţ cu energie, îmi vine să mă dau jos şi să împing trenul… În sfârşit, am ajuns.

Nu este chiar atât de aglomerat în Golden Circle. Profit de faptul că am ajuns mai devreme şi abordez câteva persoane. Am vrut să aflu care sunt piesele lor preferate. Iată topul rezultat în urma acestui mic sondaj:

I Don’t Wanna Miss A Thing (52 de voturi)
Pink (50)
Crazy (49)
Cryin’ (48)
Sweet Emotion (45)
Jaded (41)
Hole In My Soul (40)
Girls Of Summer (40)
What It Takes (37)
Dream On (37)
Amazing (36)
Walk This Way (36)
Janie’s Got A Gun (35)
Love In An Elevator (33)
Dude (Looks Like A Lady) (30)
Eat The Reach (30)
Falling In Love (Is Hard On The Knees) (28)
Just Push Play (18)

Mihaela Butnaru (33 de ani, Bucureşti): Steven Tyler, fără îndoială, este una dintre cele mai bune voci din istoria rockului. Şi este şi unul dintre cei mai sexy solişti care au existat vreodată! Abia aştept să-l văd!!
Crina Greorgescu (39 de ani, Bucureşti): Nu concepeam să nu fiu aici în această zi. Dar eram aproape să păţesc acest lucru. L-am rugat pe soţul meu să cumpere bilete şi el a cam neglijat, drept urmare am găsit cu greu în ultima clipă la Golden Ring. M-am enervat rău şi i-am zis lui Emil: ori faci rost de bilete, ori divorţăm. Ce mama dracu’ eu am luat bilete la Shakira, m-am ocupat de cazare în vestul ţării, de drumul până acolo, doar ca să-i vadă el fundul columbiencei, şi când vine una dintre trupele mele preferate, el amână… Totuşi, se vede treaba că l-am cam speriat cu ameninţarea, aşa că… iată-ne în primul rând. Habar n-ai cât de mult mă bucur. Abia aştept să-l văd pe Steven Tyler. Va fi un show pe cinste. Cine nu a venit, a ratat concertul vieţii.
Adrian (44 de ani, Timişoara): Mă leagă multe amintiri de trupa asta. Mi-am pierdut virginitatea pe muzica lor. Am venit special de la Timişoara pentru acest concert. Ştiu că au un show fantastic. Steven Tyler este unul dintre cei mai buni entertaineri din showbusiness.
Lidia (22 de ani, Craiova): Am venit aici cu toată familia. Doamne!! Am economisit 2 luni bani ca să putem ajunge aici cu toţii. Din punctul meu de vedere Steven Tyler este cel mai bun solist rock. Şi e atât de sexy!! Am fost acum 2 ani şi la Whitesnake… Dar când îl vezi pe Steven nu poţi decât să spui: „Coverdale… who?!”.Pasiunea pentru rock o am de la tata, iar pasiunea pentru Aerosmith, în special, o am de la mama. Abia aştept să îi văd!!
Agneta Costescu (41 de ani, Iaşi): I Don’t Wanna Miss A Thing e piesa mea şi a soţului meu. Când mi-a cerut mâna a ales această piesă ca fundal, şi apoi la nuntă a fost melodia noastră. Steven Tyler are o voce extraordinară, iar Joe Perry e genul de bărbat care îmi place.
Anton (26 de ani, Constanţa): Ceea ce vedem în seara asta este istoria rockului. Nu ştiu de ce strâmbă unii din nas când aud de Joe Perry. Personal, îl consider unul dintre cei mai buni chitarişti, cu un sound aparte. Este un model pentru mine. Cânt şi eu la chitară şi îmi place să le interpretez piesele. E greu, dar încerc să dau ce e mai bun din mine. În ceea ce îl priveşte pe Steven Tyler… ce pot să zic? Vedeţi voi în vreo trupă din noua generaţie, vreun frontman care să îi calce pe urme lui, sau lui Plant, sau Coverdale, sau Freddie? Pauză! Eu am venit aici la întâlnirea cu titanii.


În poze: 1. Rea Garvey (solist Reamonn); 2. un căţel-rocker foarte sociabil, oarecum speriat din cauza aglomeraţiei. A mâncat câte ceva de la toţi iubitorii de animale din zonă şi a fost scos din mulţime (ca să nu fie rănit) de câţiva voluntari.

Între timp a început recitalul Reamonn (a durat 45 de minute şi trupa s-a bucurat de o primire călduroasă, în Golden Circle toată lumea le ştia versurile). Este 19.15 şi deja suntem din ce în ce mai înghesuiţi. Oamenii sar, se agită, cântă piesele, trăiesc intens recitalul din deschidere. Căldura, euforia sunt la cote maxime. La un moment dat berea începe să zboare în aer. Un băiat din faţa mea e ud din cap până în picioare. Trebuie să-mi găsesc un alt loc. Şi uite aşa ajung în primul rând. Mă opresc lângă gardul din faţa prelungirii scenei. Acolo nu era nimeni pentru că vizibilitatea nu era chiar atât de bună. Vedeai partea din stânga a scenei. Dar în moment în care artiştii veneau în faţă eram la un metru de ei. Nu m-am mai clintit de acolo. În ultima jumătate de oră dinaintea concertului m-am uitat la ceas din 5 în 5 minute. Aveam impresia că timpul stă în loc. La fel şi persoanele din jurul meu. „Sunt foarte punctuali”, spune cineva, gâtuit de emoţie, în spatele meu. E ora 21.00. De ce nu se opreşte muzica de fundal? De ce nu începe? „Al meu 20.57”, zice o altă persoană. „Ceasul lor cât o fi”, se întreabă o domnişoară din stânga mea. Nici nu mai ţin minte de când n-am mai fost atât de nerăbdătoare să înceapă un concert. Aproape că-mi venea şi mie să repet cu voce tare, ceea ce auzeam în jurul meu: „Mam’mare, mamiţo, vreau să vie!!!”. Oamenii aplaudă ritmat în speranţa că îi aduc mai repede pe scenă.

Este cel mai sexy om urât în viaţă!!!


Foto: 1. Anca Lăpuşneanu: 2 şi 3: Events

21.05. O cortină uriaşă, neagră, cu inscripţia Aerosmith pe ea a acoperit scena. Din difuzoare se auzea Rainy Day Women – Bob Dylan, şi toată lumea din jurul meu urla cât putea: „Everybody must get stoned”. Când cortina cade se aud primele acorduri din Love In An Elevator. Îl văd pe Tom Hamilton (bas), pe Brad Whitford (chitară ritmică) şi pe Russ Irwin (clape). Mă aşezasem mai spre stânga scenei în speranţa că ghicesc partea în care va sta Joe Perry. Din păcate, el a stat în dreapta aşa că l-am văzut mai mult pe ecrane. Mulţimea o ia razna când se aude vocea lui Steven Tyler. Solistul înaintează până în buza scenei. E îmbrăcat într-un pardesiu strălucitor, pantaloni roşii mulaţi, tricou negru (cu sigla formaţiei pe piept), are adidaşi cu paiete, ungiile negre, o eşarfă la gât, ochelari de soare şi o pălărie la fel de stălucitoare precum pardesiul, Steven se mişcă lasciv, trece microfonul “îmbrăcat” în eşarfe multicolore din stânga în dreapta, vrăjeşte, cucereşte publicul. Prezenţa lui scenică este hipnotizantă. Pur şi simplu nu îţi poţi lua ochii de la el, eşti tentat să-l urmăreşti oriunde s-ar duce, orice ar face. La cea de-a două piesă, Back In The Saddle, a renunţat la pardesiu, eşarfă şi pălărie. Fluieră şi flutură stativul microfonului ca pe un steag al… rockului. Nu credeam că e posibil, dar isteria din primele rânduri a crescut şi mai mult când Steven a aruncat pălăria. Ventilatorul aşezat în capătul scenei îi răscoleşte pletele în cel mai sexy mod cu putinţă. Sunt la doi metri de el şi mi-e foarte greu să vă descriu senzaţia pe care o ai în astfel de momente. Una dintre piesele mele preferate, Falling In Love (Is Hard On The Knees) are un impact şi mai mare în momentul în care eşti practic ochi în ochi cu cel care o interpretează. Pe ecranul din spate se derulează imagini din videoclip. Ne ia prin surprindere când îşi aruncă în partea stângă a scenei ochelarii. Nu pot să nu remarc faptul că publicul era civilizat. Deşi mai multe mâini au pornit în direcţia în care au zburat ochelarii, în momentul în care aceştia au încăput pe mâna unei fete norocoase, ceilalţi s-au resemnat. Iniţial mi-a fost teamă că se va întâmpla ca la concertul lui Alice Cooper când oamenii s-au luat la bătaie pe bastonul artistului. Nu a fost cazul acum.


Foto: Anca Lăpuşneanu (făcute chiar din locul în care am stat)

În sfârşit, îl văd şi pe Joe Perry. A venit lângă Steven. „Ce bine îl prinde aerul acesta serios”, spune o fată de lângă mine. „Oh, Doamne, uite-i pe amândoi”, strigă cineva din spate. Şi da, chiar este impresionant să-i vezi împreună. Steven îl ia pe după gât, îl îndeamnă să cânte cu el la refren, îl tachinează împingându-se puţin în el când dansează. Joe nu rămâne dator. Dar nici nu zâmbeşte. E concentrat la chitară. Când Steven s-a retras un pic, ducându-se în faţa bateristului, şi Joe a rămas singur în faţa noastră, a privit spre noi şi şi-a intensificat acordurile la chitară dându-ne de înţeles că sunt pentru noi şi că vrea să participăm. Joe ne-a mai oferit momente inedite pe parcursul show-ului: la piesa Living On The Edge a folosit o chitară cu două grifuri, la Ragdoll a culcat chitara şi a folosit slide-ul cântând la ea de parcă era pian. Dar momentul suprem, cel puţin pentru mine a fost să-l văd folosind talk-box la piesa Sweet Emotion. A cântat (foarte bine!!) şi cu vocea „un blues ca în Boston”, după cum a anunţat momentul Steven Tyler, încheind prezentarea cu „La chitară şi voce Mr Joe Fucking Perry”. Apoi s-a lungit pe scenă, acompaniindu-şi colegii la muzicuţă.


Foto: Anca Lăpuşneanu

Vineri seară am văzut un showman adevărat. Pe Steven Tyler n-ai cum să nu-l iubeşti, „este cel mai sexy om urât în viaţă”, spunea o tânără fără să-l scape din priviri. „De ce se uită în ochii noştri dar aruncă diferite obiecte în dreapta şi în stânga?”, se întreba cu ciudă o altă fată după ce Steven a aruncat spre cei din dreapta o una dintre numeroasele brăţări care îi împodobeau mâinile. La Cryin’ euforia a crescut brusc când solistul a scos, cu un gest jucăuş, din pantaloni o muzicuţă. După ce a cântat la ea, a aruncat-o în public. Pe la jumătatea concertului a declarat cu patimă: „Everything is beautiful, Fucking beautiful! Bucharest is a perfect place! The girls in the front row are beautiful”, şi uite aşa l-am iertat că nu a aruncat obiecte şi spre noi.

S-a simţit o oarecare răceală între membrii formaţiei. N-am mai întâlnit aceiaşi comunicare între colegii de scenă, aşa cum eram obişnuită la alte concerte. Dar nu pot spune că show-ul, concertul în sine, a avut de suferit prea mult. Poate am fost eu prea prea concentrată pe Steven Tyler. „Ruptura” am observat-o în momentele în care solistul a mers la fiecare coleg în parte încercând o comunicare directă cu ei, pasându-le microfonul la refren. Atunci mi s-au părut un pic rigizi. Steven şi-a prezentat colegii în două reprize. Pe Joe Perry şi Russ Irwin la piesa Can’t Stop Messing, când am avut şi un scurt moment la clape. Pe Tom Hamilton la Sweet Emotion când ne-am bucurat de un moment la bas, Tom venind până în faţă, fapt ce le-a determinat pe fete să ofteze: „Frate, acesta chiar arată bine, nici nu-l vedeam acolo departe unde a stat”. Cu Brad şi Joey a fost mai discret. A mers de câteva ori lângă baterie, a comunicat din priviri cu Joey, s-a dus lângă Brad şi au cântat un refren împreună. Destul de seacă şi rece comunicarea dintre ei. Dar vreau să subliniez că am rămas în minte cu un show minunat.

Au fost prezenţi la Zone Arena aproximativ 30.000 de oameni. Nu ştiu cum a fost atmosfera în alte sectoare. Acolo unde am stat eu s-a văzut foarte bine, s-a auzit bine (poate cam încet, am stat lângă două boxe şi sunetul nu m-a deranjat deloc) iar interacţiunea dintre artişti şi public a fost perfectă.

Trupa a ieşit de pe scenă la 22.40, iar eu am plecat înainte de bis pentru că trebuia să ajung la radio. În încheiere vă las titlurile pieselor cântate la Bucureşti, primite de la organizatorii concertului, Events.


Setlist:

Love In An Elevator
Back in the Saddle
Fallin’ in Love
Eat the Rich
Pink
Living on the Edge
What It Takes
Ragdoll
Crazy
Cryin’
Jaded
Can’t Stop Messin’ (piesă interpretată vocal de Joe Perry)
I Don’t Wanna Miss a Thing
Sweet Emotion
Baby Please Don’t Go
Draw the line

Bis:
Dream On
Walk This Way
Toys In The Attic

Iulia, de ce imi faci asta?
Eram sigura ca Steven Tyler va face atmosfera asa cum numai el stie. Deja dupa citirea cronicii am "fugit" pe youtube si am gasit cateva filmulete. Extraordinar!!!
Iulia !!!

Reamon - Tonight (Live Bucharest 2010)
http://www.youtube.com/watch?v=D4jjmnqT-bE

Aerosmith - Intro + Love In An Elevator (Live Bucharest 2010)
http://www.youtube.com/watch?v=iEx0iVJ_bMs

Aerosmith - Pink (Live Bucharest 2010)
http://www.youtube.com/watch?v=F2hANB2Qik8

Aerosmith - Livin' On The Edge (Live Bucharest 2010)
http://www.youtube.com/watch?v=u5vgaWRKfK4

Aerosmith - Crazy (Live Bucharest 2010)
http://www.youtube.com/watch?v=AuclHPHQESQ

Aerosmith - Cryin' (Live Bucharest 2010)
http://www.youtube.com/watch?v=Ln-UFaBGJ7g

Sursa: R0wan

Aerosmith - Dream On (Live Bucharest 2010)
http://www.youtube.com/watch?v=JM0P1cBQBNs

Aerosmith - Walk This Way (Live Bucharest 2010)
http://www.youtube.com/watch?v=_qwnj9YP52o

Aerosmith - I Don't Wanna Miss A Thing (Live Bucharest 2010)
http://www.youtube.com/watch?v=FygLwd5naI0
http://www.youtube.com/watch?v=NUaLTQXo6rM

Mulţumesc pentru video, Nico! A fost o experienţă... wow! Nu ştiu dacă am reuşit să redau atmosfera de acolo (şi mă refer aici la zona în care am fost eu), era cu siguranţă un concert care merita văzut!

Pe site-ul oficial al formaţiei Aerosmith au fost publicate câteva fotografii ale fanilor care au intrat în culise. Le puteţi vedea aici:

http://www.aeroforceone.com/index.cfm?p ... mid=10353&

Mulţumesc şi eu pentru video. Îmi dau seama ce au simtit cei de la Golden Ring ... Cât despre VIP-urile din tribună, ei cu siguranţă au văzut ( pentru că de ascultat n-a fost cazul) alt concert . De ce se mai organizează astfel de zone EXCLUSIVISTE dacă suprafaţa este aproximativ la fel de plană ca şi restul şi sonorizarea nu asigură un sunet decent ? A fost cel putin frustrant, dacă mă refer doar la efortul financiar . Dar, să nu dramatizăm : i-am văzut pe Aerosmith pe care îi aşteptam de 20 de ani şi mi-a plăcut al naibii ce/cât am văzut. De ascultat, pot să-i ascult şi în maşină, mai tare şi mai bine.