PSIHOLOGUL MUZICAL

AEROSMITH VĂZUT CU OCHI DE BĂIAT
SAU CRONICĂ SUPLIMENTARĂ



N-am mai apucat să postez un comenatriu post concert. Cronica Iuliei e foarte exactă, imaginile le-aţi văzut, aţi citit desigur şi câteva cronici din presă... e suficient.
Am observat o intensă încărcătură emoţională din partea fetelor, adesea hormoneii au cotropit tastele computerelor. Era de aşteptat să fie aşa, pentru că reputaţia de cuceritori a celor doi, Steven Tyler şi Joe Perry e cunoscută de nişte zeci de ani. Eu n-aş fi reuşit să redau ţinute cu atâta lux de amănunte. În schimb am constatat că repertoriul din concert, un fel de Best Of The Best, era cunoscut de mai toată lumea şi asta m-a încântat. A fost o mare plăcere să văd cum oamenii ştiau textele, sau măcar refrenele pieselor.
Am avut parte de acces în Golden Ring, prin amabilitatea organizatorilor (mulţumesc Andreea!). În Zone Arena am fost deja pe gazon A şi B, iar acum a rămas să verific şi Tribuna VIP. Nu cred că voi ajunge acolo, pentru că preţul e mult peste puterile mele. În plus, aşezarea laterală, poate prea laterală, nu mă stimulează.


Anca Lupeş şi Ionuţ Contraş


Mircea Geoană, Cristi Ioniţă, Dan Bittman şi Liliana


Hanno Hoffer

INTRAREA
E extrem de dificil să parchezi o maşină pe o rază atît de mare. Cineva ar trebui să gândească şi la acest aspect. Cât timp vin şi artişti de peste 60 de ani, vor fi şi spectatori de vârsta asta şi mersul pe jos prea lung, poate dăuna sănătaţii... Dacă pleci spre Arenă cu 3 ore în avans, atunci găseşti loc. Altfel e dificil. Intrarea în sine? Fără probleme, fără control, foarte lejer. Ecusonul la vedere, oameni drăguţi, mi-au pus şi o brăţară portocalie, ca să nu mă pierd. Figuri cunoscute la tot pasul. Gina Stroian de la TVR, Geanina Olaru, apoi Dan Bittman cu Liliana Ştefan, Edy Petroşel, Tino Furtună, Mircea Geoană (cu el n-am vorbit), Anca Lupeş cu buna ei prietenă (ambele crescute parţial la Costineşti), Marius Baţu (a promis iar că vine în emisiune!), Cristi „Zăpadă” Ioniţă, Răzvan Lapi Lupu, Carmen Bunaciu (marea noastră campioană la înot), Johnny Săndulescu, Andreeea Esca şi soţul, Andreea Raicu, Hanno Hoeffer, Camelia Banţa, Horia Brenciu cu Alice, Ionuţ Contraş, Mihai Mărginean, Mihai Moş şi alţii. Din presă am aflat că erau acolo şi Oana Sârbu şi Robert Turcescu, Şerban Huidu, Liana Stanciu şi Mihai Georgescu, Simona Gherghe şi alţii. Era şi Nae Costin, fotoreporter de talent (a lucrat cu mine la Vox Pop Rock), care mereu îmi promite imagini, dar le uită sistematic. Poate de acum încolo! Recunosc, am avut senzaţia, cât timp era încă lumină, că văd Dorobanţi-ul, Bamboo şi Vama Veche la un loc. Mă refer la cei neştiuţi de mine. La ţinute, la atitudini... Eu nu ştiu lumea piţipoancelor, dar o intuiesc. Am ajuns în momentul de pauză, aşa că despre Reamonn nu spun nimic. Lumea socializa de zor, era o mişcare browniană generală, pupături, schimburi de telefoane, cozi la bere (dar suportabile)... se făceau fotografii din toate unghiurile...

CÂNTAREA
Sunetul n-a fost grozav. Curat în bună măsură, dar nu suficient de puternic. Mai curând pot spune că a fost o sonorizare ideală pentru un mare club, unde oamenii mai discută, mai glumesc în timp ce merge muzica. La rock nu prea poţi face conversaţie în apropierea turnurilor cu boxe. Simţi başii în stomac, trepidezi. Chiar şi la balade. Prietena MartiPopescu FanClub are dreptate în bună măsură... Imaginea de pe ecranul din partea mea, adică din stânga scenei, n-a funcţionat la primele 2-3 piese, dar vedeam ce era de văzut cu ochiul liber. Atmosfera a avut un crescendo. Fără discuţie Tyler e un showman de talent, forţă, experienţă. Emană multă energie. Îşi cunoaşte bine atuurile, iar dacă vocea nu mai e cea de acum 10-15 ani, în rest a fost exact cum mă aşteptam. Unele fete făceau pariuri pe numărul de operaţii estetice suferite de Steven. Nu am avut argumente să le contrazic, dar pe ansamblu mi-a plăcut felul în care solistul a relaţionat cu publicul. Joe Perry a fost al doilea personaj principal şi pe bună dreptate. Un chitarist bine cotat in istoria rock-ului, în topurile de profil. Relaţiile mai reci dintre Tyler şi ceilalţi se puteau intui uşor. Dar cum publicul, dominant feminin, era preocupat prioritar de cei doi, acest aspect interuman a scăpat neobservat. E drept şi aşezarea sculelor indica o astfel de distanţă între membrii Aerosmith, dar la acest capitol deplasările lui Tyler au rezolvat totul. Şi la The Rolling Stones, Jagger aleargă, ceilalţi îşi văd de instrumentele lor...
Am ratat bisurile, din motive lesne de înţeles. Am rămas cu o nelămurire. „Walk This Way” s-a cântat numai la bis sau şi înainte? Trebuie să spun că au plecat foarte mulţi după „Draw The Line”... Eu am profitat şi mi-am cumpărat şi tricoul obligatoriu, fără coadă, fără probleme... Multă lume mi-a spus că Tyler a exploatat de acest moment de aşteptare prelungită a revenirii pe scenă, pentru a face un duş... L-am lăsat cu plăcerile lui şi am plecat mulţumit de un spectacol rotund văzut din alt unghi decît obişnuiesc. Lumea s-a simţit bine, iar cei de la Aerosmith au motive serioase să fie încântaţi de căldura şi entuziasmul (avizat) al românilor, la o primă şi (poate) unică întâlnire.
Vedeţi că n-am făcut comparaţii? Nu-s motive. Am primit ce am aşteptat. Şi nu regret cele trei ore de stat în picioare...De data asta nu le-am mai simţit acut la sciatic... Probabil că din solidaritate cu Steven, colegul meu de generaţie.
Rock-ul şi blues-ul nu au vârstă, apartenenţă geografică sau socială... Concertele din ultima vreme m-au convins că la aceste forme de exprimare nu e nevoie de traducere, efecte, explicaţii.

Nu vreau să fiu nedrept cu alţi organizatori, demni de toată stima, dar Events a fost cea mai amabilă până-n acest moment. Mă refer strict la mini-mini-echipa noastră. Thanks!

TUBORG GREEN FEST presented by SONISPHERE LA ROMEXPO (26.06)

Ziua a doua: Cei patru titani

Tharsh-ul, şi heavy-metalul în general, nu se rezumă doar la „dat din cap, sex şi droguri”, e un mod de viaţă. E un crez. La Biserică te duci pentru „hrană spirituală”, cam la fel şi la concerte heavy & thrash, unde mergi pentru a scăpa de tensiunile acumulate în timp, pentru a-ţi reîncărca bateriile şi pentru a-ţi resuscita creierul îmbâcsit de toate nimicurile care te izbesc cu brutalitate în fiecare zi. Un adevărat fan, ştie versurile, le înţelege, lasă muzica să curgă prin el şi trăieşte la maximum concertul. The Big Four pe aceiaşi scenă… e un eveniment de la care nu poate lipsi nici un iubitor de thrash & heavy. Îmi ard tălpile să intru mai repede înăuntru, îmi spune Nicolas, un britanic de 24 de ani, student în Bucureşti la Medicină. Dar mai are ceva de aşteptat pentru că s-a format o coadă imensă la intrarea în Romexpo, iar el este printre ultimii, undeva pe lângă Hotelul Sofitel.

Îl las pe Nicolas cu prietenii lui şi încerc să aflu dacă există o intrare pentru presă. Nu de alta, dar mi-aş fi dorit să prind recitalul Anthrax de la început. Am noroc, cei care deţin brăţări speciale au o intrare separată. Fericită, grăbesc pasul spre poarta cu pricina, dar sunt oprită de jandarmi. „Nu aveţi voie cu reportofon”, mi se spune. E pentru prima dată când păţesc aşa ceva. De obicei, folosesc reportofonul pentru a culege opinii de la spectatori… Mă rog, nu se poate, nu se poate. Găsesc garderoba (o încăpere de 2 metri pătraţi în care erau puse unul peste altul obiectele interzise) şi-mi las reportofonul acolo… cu jumătate de inimă.

Înăuntru, agitaţie mare, aglomeraţie şi mai şi! Fiecare îşi poartă cu mândrie tricourile. Predomină cele cu Metallica şi Megadeth, dar am văzut destule şi cu Anthrax şi Slayer. Felix (38 de ani, Bucureşti) şi-a adus puştoaica (Alina, 8 ani şi jumătate) la concert. Tatăl şi fiica poartă şapcă şi tricou cu Slayer. „Asta ascult de când mă ştiu şi i-am transmis şi fiicei mele dragostea pentru metal! Sunt mândru să spun că Alina m-a rugat să o iau cu mine, îi place Slayer şi Metallica. Am luat bilete la Golden Circle, dar o să stăm puţin mai feriţi, ca să nu păţească ceva asta mică. Oricum, ştim versurile şi vom cânta împreună cu trupele”.

Profit de ocazie şi fac scurte sondaje, încercând să aflu care sunt trupele pentru care au venit şi ce piese le plac cel mai mult. Iată ce am aflat:

Metallica (55 de persoane)
Slayer (44 de persoane)
Anthrax (39 de persoane)
Megadeth (38 de persoane)

Piese preferate din repertoriul Anthrax:
Madhouse (33)
Anti-social (30)
Caught In A Mosh (27)
Got The Time (21)
Only (18)
Indians (14)

Megadeth:
Symphony Of Destruction (41)
Hangar 18 (40)
Sweating Bullets (35)
Peace Sells (31)
Anachy In The UK (30)
A Tout Le Monde (28)
Lucretia (27)
Holy Wars (14)

Slayer:
Raining Blood (54)
Angel Of Death (50)
South Of Heaven (48)
Bloodline (42)
Dead Skin Mask (31)
War Ensamble (28)
Eyes Of The Insane (21)
Cult (17)
Hell Awaits (9)

Metallica:
Enter Sandman (53)
Master Of Puppets (52)
Fade To Black (52)
Seek And Destroy (49)
Turn The Page (48)
Nothing Else Matters (48)
One (48)
The day That Never Comes (45)
Ride The Lightning (39)


E din ce în ce mai greu să te deplasezi prin mulţime, aşa că îmi încerc norocul la Tribuna VIP. Angajaţii BGS încă nu aflaseră că presa nu are voie la VIP-uri, aşa că am putut intra. Buuuuuuuuun, stau şi jos! Ce poate fi mai minunat?! Abia acum realizez cât popor a venit la întâlnirea cu The Big Four. Am în faţa ochilor o mare de oameni care freamătă în aşteptarea recitalurilor.

Anthrax – „It’s time for the war dance!!!”


foto: andreipartos.ro

Anthrax şi-a început recitalul la 16.30. Zeci de mii de mâini sunt în aer, absolut toată lumea participă la recital. Nu trece mult până când unii tineri dornici de senzaţii tari „plonjează” peste spectatori, fiind purtaţi pe braţe preţ de câteva minute bune. Oamenii ştiu versuri şi cântă cot la cot cu trupa. Joey Belladonna este neobosit. Aleargă de la un capăt la altul al scenei şi comunică în permanenţă cu noi: „Arătaţi foarte bine! Ne-au trebuit doar 29 de ani ca să ajungem aici! Mulţumim că ne-aţi aşteptat până acum! Este o onoare să fim aici şi promitem să nu mai lăsăm să treacă alţi 29 de ani până vom reveni!” Scott Ian (chitară ritmică), Rob Caggiano (chitară), Frank Bello (bas) nu se lasă mai prejos, în timp ce cântă se mişcă energic, uneori haotic „aruncându-şi” picioarele în stânga şi-n dreapta, într-un soi de dans nebun, învârtindu-se şi sărind în ritm drăcesc. Deşi nu se poate mişca precum colegii săi, Charlie Benante (baterie) îşi face simţită prezenţa prin dinamismul cu care bate.


foto: Petru Groza

In Memoriam Ronnie James Dio

Am tresărit când am auzit primele acorduri din Heaven And Hell! Să vă văd „coarnele”!!!, strigă Joey cu putere. Mi s-a făcut pielea de găină când i-am auzit pe cei aproximativ 30.000 de oameni cântând refrenul piesei. Am trecut un pic şi prin piesa The Man On The Silver Mountin, iar Joey a încheiat cu un „We love you Ronnie!”, declaraţie accentuată de aplauzele şi uralele publicului!

Anthrax era trupa pe care o cunoşteam cel mai puţin. Mă bucur că i-am descoperit! Trăgând linie după a doua seară, pot spune că cel mai mult mi-a plăcut recitalul lor, atât din punct de vedere muzical, cât şi al prezenţei scenice. Dacă vor reveni în România, mi-ar plăcea să îi revăd!

A urmat o jumătate de oră de pauză, timp în care se aranja scena pentru următoarea trupă. Nici publicul nu pierdea vremea. Oamenii îşi făceau provizii serioase de băutură şi mâncare. Dacă nu vroiai să bei alcool, atunci era simplu: nu-ţi puteai cumpăra decât suc Granini. Atât. În rest: nenumărate tipuri şi mărci de bere, dar şi Jack Daniels. Organizatorii s-au gândit că e bine să îi stimuleze pe oameni să nu arunce pe jos paharele de bere/suc, aşa că, dacă aduceai înapoi 5 pahare de plastic aruncate de alţii, primeai un pahar de bere gratis. Şi uite aşa, în fiecare pauză, vedeai oameni cu câte un turn de pahare alergând veseli spre punctele de vânzare. Pe cel mai harnic dintre ei, îl aveţi în poza de mai jos:


foto: andreipartos.ro

Tot în timpul acestei pauze l-am zărit şi pe Leluţ Vasilescu (Compact), făcându-şi loc cu greu prin mulţime:


foto: andreipartos.ro

Megadeth – sau thrash metal-ul mormăit


foto: andreipartos.ro

Megadeth a urcat pe scenă la 17.45. Publicul şi-a păstrat entuziasmul, cel puţin în Golden Circle şi pe Gazon. Acolo oamenii trăiau intens: cântau, se împingeau unii într-alţii, se lăsau purtaţi pe braţe, aplaudau.


foto: Petru Groza

În Tribuna VIP, erau un pic mai relaxaţi: aici se bea (suc, bere, cafea), se mâncau mici pe săturate, clătite, floricele de porumb. Uitându-mă în jur aveam împresia că sunt la un cinema în aer liber. „Mamă ce buni sunt micii!”, exclamă un domn în spatele meu. În dreapta mea, o domniţă blondă, preţioasă, mănâncă floricele şi priveşte încruntată către scenă. „Poate e geloasă pe părul lui Mustaine”, îmi zic eu în gând. Şi într-adevăr, din Dave Mustaine se vede doar părul: blond, ondulat, lung, cu volum, bine îngrijit… Bretonul îi acoperă ochii, şi de cele mai multe ori întreaga faţă. Şi-a trecut, de câteva ori, mâna prin păr, descoperindu-şi faţa, ei bine, da, chiar e un tip drăguţ! Poartă o cămaşă albă, stă un pic aplecat deasupra microfonului şi cântă. Are o voce aspră care se potriveşte perfect cu atitudinea adoptată pe scenă. Nu se mişcă foarte mult, dar publicul nu are nevoie să-l vadă făcând gimnastică: oamenii sunt în delir. Bateria tună şi tribuna în care mă aflu trepidează. Şi-au gândit recitalul cu bis, aşa că la ora 18.35 au părăsit scena şi au revenit pentru a mai cânta câteva piese, printre care şi Symphony Of Destruction.

Într-un top al preferinţelor mele, recitalul lor se situează pe locul 3 (din patru cât au fost în total!). Mi-am dorit să văd Megadeth, din pură curiozitate. Ştiam că nu este chiar genul meu de muzică, ştiam că vocea solistului nu este printre preferatele mele (poate dacă ar deschide gura când vorbeşte sau cântă mi-ar fi mult mai simplu să-l înţeleg), dar sentimentul pe care îl ai când vezi live Megadeth merită trăit cu siguranţă! Şi mă bucur că am avut ocazia să-i văd! Dave Mustaine – chitară şi voce, Chris Broderick – chitară, backing, David Ellefson – bas, backing şi Shawn Drover – baterie, oferă o muzică în stare brută pe care fiecare spectator e liber să o prelucreze aşa cum simte: mişcându-şi braţele energic, sărind, ţipând… chiar şi mâncând floricele sau mici. A fost o experienţă deosebită!

Slayer, sau thrash-metal-ul strigat


foto: Petru Groza

19.15. Atmosfera de la Megadeth s-a păstrat în continuare şi la concertul Slayer. Jos oamenii participau trup şi suflet la show-ul de pe scenă, în timp ce în Tribuna VIP tăvile cu mici, pungile cu floricele şi paharele cu bere se înmulţeau din minut în minut. Se discutau probleme arzătoare ale ţării (cazul Dan Diaconescu, ediţia lui Capatos în care s-a discutat despre Sonisphere, etc). O tânără (să fi avut vreo 25-27 de ani) a exagerat cu berea, astfel încât a avut nevoie de ajutor pentru a urca treptele şi, puţin mai târziu chiar pentru a sta în picioare sau a se aşeza. Trist!

Pe gazon atmosfera se încinsese. Ritmurile dure, în forţă, agresive propuse de Slayer, i-au înfierbântat pe oameni. Ici acolo, în marea de oameni, se formaseră nişte „vârtejuri”, provocate de „dansul” în cerc al unora care sfârşea printr-o îmbrânceală reciprocă. Cuvântul de ordine era: haos. Spectatorii se mişcau dezordonat fără să le pese de cei din jur. Dornic să „plutească” peste mulţime, un tânăr a plonjat de pe umerii prietenului lui. Dar nimeni nu a fost pe fază aşa că nefericitul a căzut peste un om nevinovat care nu făcea parte din grupul său de prieteni. Tensiunea plutea în aer pentru că omul fusese lovit destul de rău. Conflictul a fost aplanat de amicii vinovatului.

Printre piesele cântate de Slayer se numără şi World Painted Blood, Angel of Death şi Raining Blood (singura pe care am recunoscut-o de la primele acorduri). Tom Araya (solist, basist) are o voce puternică şi o foloseşte din plin. Alături de el s-au aflat pe scenă: Kerry King (chitară), Jeff Hanneman (chitară) şi Dave Lombardo (baterie – care mie mi-a plăcut foarte mult).

Deşi genul abordat de trupă nu este chiar pe gustul meu, m-a atras comunicarea dintre artişti şi spectatori. M-a impresionat faptul că oamenii ştiau toate versurile pieselor. A fost, cu siguranţă, unul dintre cele mai bune recitaluri ale serii!

“Metallica este aici ca sa te faca sa te simti bine”


foto: Petru Groza

Tensiunea devenise aproape palpabilă în jurul meu. Unii numărau minutele, alţii îşi sunau prietenii pentru a le împărtăşi emoţiile dinainte de show. Puţin după ora 21.00, a început recitalul mult-aşteptat al celor de la Metallica. Când s-au stins luminile, înainte de apariţia trupei pe scenă, a început vacarmul. Recitalul a început în forţă cu The Good, The Bad And The Ugly. Show-ul a fost pigmentat cu efecte pirothnice, artificii şi rafale de mitralieră. Unii au reţinut doar că băieţii au încurcat Bucureştiul cu Budapesta... Vă pot spune că omul a spus de vreo 50 de ori în timpul concertului “Bucharest”, clar şi răspicat. A fost un moment în care e posibil să se fi încurcat, dar s-a corectat imediat. O parte din public nici măcar nu a sesizat “gafa”.


foto: Petru Groza

Metallica s-a văzut şi s-a auzit perfect! Au beneficiat şi de un ecran imens în spatele scenei, în afară de cele două din lateral. Nu au lipsit din recital nici piesele One sau Nothing Else Matters. Chitara lui Kirk Hammett, inscripţionată Dracula, nu a trecut neobservată. “A mai folosit-o şi cu alte ocazii, e bestială”, spune un tip de lângă mine. Metallica şi-a încheiat recitalul cu piesa Seek And Destroy.

În drum, spre ieşire, am cules câteva opinii.

“Dumnezeule, parcă nu-mi vine să cred că am fost aici în această seară aici!! Nici n-am cuvinte să descriu ce simt acum. Mi-a plăcut Slayer foarte mult şi bineînţeles Metallica. Sunt fără cuvinte... E seara vieţii mele!”, spune Cristi, 22 de ani, Bucureşti.

“Nu mai ascultasem de vreo 10 ani Anthrax. Sunt mândru că am recunoscut toate piesele încă de la primele acorduri. A fost un show perfect! Belladonna a fost într-o zi mare! Şi trupa a sunat foarte bine! Despre Metallica... Am doar cuvinte de laudă! A fost un recital absolut fabulos!”, spune Nicu (44 de ani), în timp ce îşi porneşte motorul.

“Nici nu mă aşteptam să fie atât de mişto la Slayer! Mi-a plăcut şi Anthrax, dar am venit pentru Metallica.Mustaine mi s-a părut un pic cam high, dar au avut un recital tare! Am fost o zi bestială! Mi-a plăcut şi că au avut mai multe tipuri de bere, nu mai băusem bere neagră de când lumea şi pământul. M-am distrat pe cinste!” – Mihai, 31 de ani, Bucureşti.

“Mi-a plăcut Megadeth. Ei sunt idolii mei, trupa care nu mă va dezamăgi niciodată. De la Metallica nu-mi place chiar tot, dar au avut un show de excepţie. Anthrax n-am prins decât ultima piesă... am stat la coadă la intrare. Îmi pare rău... aş fi vrut să îi văd! Jos pălăria pentru Slayer! Au avut unul dintre cele mai apreciate recitaluri! Bravo lor!” – Ovidiu (19 ani, Bucureşti)

“Am stat în Golden Circle, chiar lângă gard. Şi acum simt chitara şi basul în piept! Încă nu-mi revin! A fost o zi de vis! Mie îmi plac toate cele 4 trupe! Dacă ar fi să fac un clasament, aş zice aşa: 1. Slayer, 2. Metallica, 3. Megadeth, 4. Anthrax. Dar toţi au fost impecabili. Slayer este trupa mea preferată, întotdeauna a fost şi aşa va rămâne! Şi în seara asta au avut show-ul perfect”. – Raluca, 27 de ani, Bucureşti.

SONISPHERE – ZIUA A TREIA (27.06)

Din dorinţa de a discuta cu mai mulţi spectatori, duminică am ajuns un pic mai devreme la Romexpo. Nu mai era coadă la poartă, se intra lejer. Înăuntru atmosfera era destul de liniştită. Alt gen de public. Mai reţinut, mai puţin gălăgios. Unii stau la terase, alţii cară pahare de bere/suc pentru toţi prietenii cu care au venit la concert, câţiva s-au întins la soare pe asfalt, mulţi s-au aşezat în faţa scenei.

Am repetat sondajul de sâmbătă: pentru ce trupă aţi venit şi care sunt piesele preferate. Rezultatele sunt în felul următor:

Rammstein (64)
Alice In Chains (51)
Anathema (43)
Stone Sour (19)

Piese preferate din repertoriul Rammstein:
Feuer Frei (64)
Du Hast (64)
Ich Will (60)
Ich Tu Dir Weh (57)
Mein Herz Brennt (56)
Reise Reise From Volkerball (49)
Stirb Nicht Vor Mir (44)
Buck Dich (41)
Keine Lust (39)
Klavier (35)

Alice In Chains:
Would? (53)
Love Hate Love (52)
Check My Brain (52)
Man In The Box (50)
Nutshell (46)
Angry Chair (43)
We Die Young (40)
Black Gives Way To Blue (27)

Anathema:
Lost Control (51)
One Last Goodbye (49)
Are You There (48)
Judgement (41)
Forgotten Hopes (35)

Stone Sour:
Through Glass (19)
Zzyzx Rd (19)
Bother (17)
Get Inside (16)
Mission Statement (14)
Made Of Scars (11)
Omega (9)

Am abordat şi câteva persoane care purtau brăţări pentru toate zilele de festival. Am vrut să aflu şi câteva opinii despre prima seară, vineri, 25 iunie (pe care eu am rata-o!).

Alin Verga (22 de ani, Bucureşti): Cel mai mult mi-a plăcut Accept! Nu eram eu mare fan înainte să îi văd live, dar am devenit acum. Au avut un recital brici! A meritat să mă şi plouă un pic!

Crina C (29 de ani, Bucureşti): Din punctul meu de vedere Volbeat a fost senzaţia serii! Îmi plăcea trupa, îi ştiam, dar nu credeam că va fi atât de tare concertul lor! Eu venisem de fapt pentru Manowar. Şi evident la ei am trăit cel mai intens piesele. La Accept nu am stat până la final, deşi aveau un recital mişto.

Florin Mitrea (21 de ani, Bucureşti): Nu am înţeles de ce au schimbat ordinea intrării trupelor pe scenă. Au lăsat la urmă Accept… De ce? Nu zic, sunt buni, dar Manowar sunt bestiali! Ei meritau să închidă. Pentru ei venisem. Mi-a părut rău că ei au cântat doar o oră. Ce n-aş fi dat să cânte 2… Mă rog, cred că printre organizatori sunt mai mulţi fani Accept, altfel nu-mi explic.

Andrei (27 de ani, Bucureşti): Eu am venit pentru Manowar şi am plecat acasă extrem de dezamăgit de prestaţia lor! Au ieşit de pe scenă fără nici un cuvânt de „la revedere”. Dacă ar mai fi stat 5 minute pe scenă, puteam spune că au cântat şi ei o oră. A fost mişto concertul lor, dar chiar să pleci aşa… pur şi simplu şi-au luat instrumentele şi au plecat. Mi-a plăcut, în schimb, Volbeat. Ăia da! Şi Accept au fost mişto. Pe primii i-am ratat pentru că am ajuns mai târziu!

Emil C (19 ani, Buftea): Am stat în Golden Circle. M-am dus strict pentru Manowar. Au avut cel mai tare recital! Atât mi-a plăcut. Nu am prea ascultat Accept, aşa că am plecat pentru că era şi vremea nasoală.

Mihai (33 de ani, Bucureşti): M-am dus să văd Accept. Nici nu ştiu cine este vocalistul lor în prezent, dar a fost bestial. N-am mai văzut un concert atât de bun în România de multă vreme. N-am simţit nicio clipă lipsa lui Udo, iar Wolf Hoffmann a fost senzaţional la chitară a băgat şi muzică clasică în solo-urile lui!!! Pur şi simplu fabulos! M-a surprins neplăcut faptul că au plecat mulţi după concertul Manowar!! Mă doboară incultura unora! Ca să nu mai zic că Manowar au avut unul dintre cele mai slabe concerte. Pe bune! S-au făcut de râs cu coverul acela după Heaven And Hell. Nu zic, gestul a fost frumos, dar din punct de vedere muzical… au dat-o bară!

Valentin Miron (28 de ani, Bucureşti): Din prima zi mi-au plăcut Volbeat şi Accept. M-a dezamăgit Manowar. Mi s-au părut extrem de încrezuţi. Degeaba îmi ţine De Mayo un discurs de o jumătate de oră în limba română dacă la final nu zice şi un „hai pa!”. Şi de ce trebuia să dau eu bani pe bilet ca să aflu de la De Mayo că-s „neclintit din spaţiul danubiano-carpato-pontic”? Dacă vreau, geografia şi istoria o învăţ la şcoală, iar de politică sunt sătul până peste cap! Vineri Manowar mi-a demonstrat că din această trupă nu a mai rămas decât volumul dat la maxim.

Paul (21 de ani, Bucureşti): M-am dus pentru Manowar! Au fost bestiali! Am fost aproape să prind şi eu un CD In Memoriam Ronnie James Dio, pentru că De Mayo a aruncat în public câteva… Era nervos pentru că zicea că fostul manager al lui Ronnie nu le dă voie să-l comercializeze. Aşa că a aruncat şi el câteva în public. Dacă eram mai atent, prindeam şi eu! Mi-a plăcut şi Volbeat. Dar Manowar a fost momentul suprem!

Vlad (41 de ani, Bucureşti): A fost o mişcare deşteaptă din partea organizatorilor să bage Accept în finalul serii. Mark Tornillo a fost în zi extraordinară! L-a făcut uitat pe Udo! Mi-am amintit toată tinereţea cu piese precum Midnight Mover, Breaker, Neon Nights, Fast as a Shark şi mi-au plăcut şi cele noi, mai ales Teutonic Terror. E un album pe care îl voi achiziţiona! Chiar ar fi fost păcat să cânte înainte de Manowar! Nu ştiu câţi dintre cei care au fost în acea seară la Romexpo, ştiu exact că Accept este una dintre legendele heavy-metal-ului european. Dar judecând după numărul celor care au plecat… probabil foarte puţini!

Cristi (45 de ani, Bucureşti): Eu mi-am luat bilete în toate zilele. Vineri am venit pentru Manowar şi am tresărit când au intrat în scenă, dar mi-a trecut repede entuziasmul pentru că au avut un concert slab. Nu ştiu dacă au prins ei o zi proastă sau a fost de vină sunetistul, dar pentru mine a fost ceva de… neascultat. Deşi, repet, pentru ei venisem. N-am fost un fan adveărat Accept niciodată, dar i-am ascultat în tinereţe. Au avut un recital extrem de bun! Volbeat pentru mine era o necunoscută, îi vedeam pentru prima oară. A fost… dragoste la prima vedere/ascultare! Extraordinari! Paradise Lost… nu pot spune că m-au impresionat prea mult. Au fost OK.

16.45. Sunt nevoită să întrerup seria de scurte interviuri pentru că au urcat pe scenă trupa Anathema. Din start vă spun: au fost preferaţii mei din această zi! Au început cu un cover după piesa Kashmir (Led Zeppelin) care mi-a mers la suflet. La un moment dat au întrebat dacă ştim care este scorul în meciul Germania – Anglia. Din păcate pentru ei, nemţii conduceau, aşa că cineva din public, a zis cu umor, către unul dintre prietenii cu care era la Romexpo: „Mai bine să nu le spunem… că ăştia pleacă de pe scenă dacă îi supărăm”. Anathema a mai cântat şi Deep, Closer, Lost Control, Empty, A Natural Disaster, Fragile Dreams, dar şi o piesă nouă, We’re Here Because We’re Here.

A urmat pauza pentru pregătirea scenei, timp în care am încercat să intru din nou în Tribuna VIP. Nu s-a mai putut. Angajaţii BGS au fost de neînduplecat! Am încercat să le arătăm un superb curcubeu, doar-doar se lasă îmbunaţi… degeaba!

Mi-am încercat norocul şi la Golden Circle! Incredibil, acolo am reuşit. În doar câteva momente mă plimbam mândră prin zona din faţa scenei! Am reluat dialogul cu spectatorii.

Mircea Călin (27 de ani, Bucureşti) mi-a mărturisit că până acum, din tot festivalul, i-a plăcut Volbeat, Accept, Slayer, Metallica, iar în ultima zi aştepta cu sufletul la gură Alice In Chains. „Cea mai tare zi a fost sâmbătă, n-am nici un dubiu! Dacă ar fi fost şi Heaven and Hell… Sincer, când am auzit prima dată că vin toţi 5, am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior! Prima dată, am cumpărat bilet doar pentru sâmbătă. Acesta e visul oricărui iubitor de gen: Anthrax, Megadeth, Slayer, Metallica şi Black Sabbath pe aceiaşi scenă!!! Ar fi fost prima dată când îl vedeam pe Dio în concert. Mi-a plăcut întotdeauna, nu doar cu Sabbath! Regret enorm dispariţia lui! Apoi m-am hotărât să cumpăr bilet şi pentru azi. Alice In Chains e una dintre trupele mele preferate. Biletul pentru prima zi l-am primit cadou, aşa că m-am scos. Văd tot festivalul”.

Nicu (42 de ani, Bucureşti): Pentru Alice In Chains sunt aici! Când mă gândesc că prin anii 1990, toată puştimea şi-l pusese pe tricou pe Kurt Cobain, îmi vine să-mi dau palme! Pe lângă Alice In Chains, Nirvana e zero barat din punct de vedere muzical! Ăştia fac muzică!! Mă bucur enorm că s-au reunit! Albumul cel nou, este senzaţional! Şi vocalistul e foarte bun!

Lary (20 de ani, Bucureşti): Am cumpărat bilet doar pentru acestă zi. Sunt aici pentru Rammstein. E trupa mea de suflet!! Cel mai bun show, cea mai bună prestaţie live!

18.00. Între timp, îşi începe recitalul trupa Stone Sour. Am schimbat registrul: metal alternativ, ritmuri mai dure, energice. Sunt mulţi spectatori care ştiu versurile. Recitalul are viaţă. Aflăm că este ultimul concert din cadrul turneului lor. Mâine zboară spre casă. La întrebarea: „Câţi dintre voi au acasă cel mai recent album al nostru?”, o bună parte din spectatori ridică mâinile entuziaşti. Artiştii s-au simţit bine şi promit că vor reveni.

19.15. Una dintre cele mai aşteptate trupe din această zi, Alice In Chains, şi-a început recitalul în aplauze publicului. Recunosc, nu prea ascultasem această trupă înainte. Eram, însă, extrem de curioasă să îi văd în această zi. Acum îmi pare rău că m-am dus oarecum nepregătită şi cu ceva prejudecăţi la adresa lor. Sau poate că nu a fost atât de grav, având în vedere faptul că de la prima piesă mi-au alungat rând pe rând toate semnele de întrebare pe care le aveam în ceea ce îi priveşte. Au avut un concert extraordinar. Au cântat atât piese mai vechi, cât şi de pe noul album, Black Gives Way To Blue, Them Bones, Dam That River, Rain When I Die, Check My Brain, It Ain't Like That, We Die Young, Acid Bubble, Man In The Box, Lesson Learned, Angry Chair, Again, Would?, Rooster. Aproape toată lumea cânta în jurul meu vers cu vers. A fost unul dintre cele mai bune momente ale festivalului!

Rammstein, vă iubeşte!

Toată lumea (aproximativ 25.000 de spectatori) era cu ochii pe ceas. „Sunt nemţi, vor începe la fix!”, „Doamne, abia aştept, cât mai e ceasul?”, „Nu vreau să ratez începutul sub nicio formă”, „Cred că acesta e concertul vieţii mele”, murmurau oamenii în jurul meu.

21.15. Sfertul academic s-a scurs, şi pânza cea neagră care acoperea scena a căzut lăsând să se vadă un uriaş steag al Germaniei care la rândul lui acoperea scena. Când în sfârşit, a fost dat jos şi steagul am făcut cunoştinţă cu Rammstein. Atâtea efecte pirotehnice (fie că e vorba de artificii, aruncătoare de flăcări, tunuri cu fum, cu spumă, confetti, iar ei sunt adevăraţi fachiri) nu am văzut în viaţa mea! Inedit a fost şi momentul în care clăparul trupei a venit printre spectatori cu o… barcă, un fel de boat crowd surfing, a primit steagul României pe care l-a dus înapoi pe scenă şi l-a ţinut lângă el până la finalul concertului.

Piese precum Du Hast, Benzin, Ich Will, Pussy, alături de Rammlied, Fruhling In Paris, Ich Tu Dich Weh, de pe ultimul material discografic al trupei, au făcut deliciul publicului.

Am plecat spre casă extrem de fericită că am avut ocazia să merg la cele două zile de festival. Am descoperit două trupe (pe care le ascult deja acasă cu deosebită plăcere): Anthrax şi Alice In Chains. Am văzut un show exemplar: Rammstein. Am reuşit să văd, în sfârşit, Anathema şi Metallica (pe care îi ratasem de fiecare dată când au fost la noi). Am învăţat să ascult cu… alte urechi Megadeth şi, mai ales, Slayer. Am văzut Stone Sour, trupă nouă, nominalizată la premiile Metal Hammer. Din punct de vedere al atmosferei, cel mai mult mi-a plăcut ziua de sâmbătă. Au fost aproximativ 30.000 de persoane, iar fanii heavy & thrash mi s-au părut mult mai dedicaţi trupelor. Entuziasmul a fost la cote înalte la absolut TOATE recitalurile. În ultima zi, după cum am mai spus, mi s-au părut un pic mai rezetvaţi şi mai… „rupţi”. S-au încălzit mai greu. Reacţie unanimă, la toate concertele nu am avut. S-au încălzit greu. Abia la Alice In Chains am simţit fiorii şi legătura dintre trupă şi public. Şi evident, s-a întâmplat acelaşi lucru şi la Rammstein.

Vă las şi câteva secvenţe postate pe youtube.

Vineri, 25.06

Manowar - Romanian speech & Heaven and Hell

http://www.youtube.com/watch?v=5-VoLXC2jyc

Manowar - House of Death

http://www.youtube.com/watch?v=KpwooBA6IiA

Volbeat - Live at Sonisphere Festival 2010, Bucharest, Romania

http://www.youtube.com/watch?v=uRLPznq3DL0

Orphaned Land - Live at Sonisphere Festival 2010, Bucharest, Romania

http://www.youtube.com/watch?v=Vza-ODkwpQ4

Sâmbătă, 26.06

Metallica (Nothing Else Matters & Enter Sandman) Live in Bucharest, Romania 2010 Sonisphere

http://www.youtube.com/watch?v=o23dzwS0DQw

Slayer-Raining Blood

http://www.youtube.com/watch?v=cvsSd6Rdeyo

Anthrax - Indians & Heaven and Hell

http://www.youtube.com/watch?v=613bGM0Tmko

Megadeth - Hangar 18

http://www.youtube.com/watch?v=UPZJGLCmU_c

Megadeth - Symphony of Destruction

http://www.youtube.com/watch?v=s-tnXYu9F9s

Duminică, 27.06

Alice in Chains - Angry Chair & Man in the Box

http://www.youtube.com/watch?v=YZADuizVLjE

Alice In Chains - Would?

http://www.youtube.com/watch?v=wP0gnkxl_YM

Rammstein - Live at Sonisphere Festival 2010 - cu barca!!

http://www.youtube.com/watch?v=oyam9P1d1ns

Rammstein - Pussy

http://www.youtube.com/watch?v=BnKq1Ptj_Bc

Rammstein Sonisphere Bucharest 2010

http://www.youtube.com/watch?v=LSXq-FERw34

Anathema doing Led Zeppelin's Kashmir

http://www.youtube.com/watch?v=b7EFMoWFEIU

Anathema - Deep

http://www.youtube.com/watch?v=b0ikL0588G0

Stone Sour - Made of Scars

http://www.youtube.com/watch?v=MMhWe2tAqt0

EROS RAMAZZOTTI LA STADIONUL ARCUL DE TRIUMF DIN BUCUREŞTI (10.07)

După ce o zi întreagă am fredonat în minte refrenul piesei Se bastasse una canzone (din care, recunosc, ştiam doar o parte şi nu-mi ieşea rima mereu), seara, după ora 21.00, am avut ocazia să-l văd pe Eros Ramazzotti într-un concert de excepţie la Stadionul Arcul de Triumf din Bucureşti.

Am vrut să prind şi recitalurile din deschidere, aşa că am plecat de acasă pe ora 17.00. La Piaţa Romană, în staţia lui 331, lume multă, unii la coadă la casa de bilete, alţii lungindu-şi gâtul doar-doar vor vedea autobuzul. Se discuta despre concertul lui Eros Ramazzotti. Majoritatea erau români, dar am cunoscut şi câţiva italieni de la Roma şi Milano, studenţi la Stomatologie, ASE şi Politehnică. Lidia (32 de ani) îmi povesteşte că a lucrat în Italia câţiva ani, chiar la Roma, „e foarte iubit acolo. Familia la care lucram asculta foarte des piesele lui, aşa a început să-mi placă şi mie. Când am auzit că vine la noi, mi-am luat fetiţa la concert. A învăţat italiană şi cu ajutorul muzicii lui Eros. Asta mică e foarte entuziasmată de acest concert”.
Fabio (23 de ani, Milano, student la Stomatologie): „Nu prea aud muzică italiană la radiourile din România şi chiar mi-era dor de casă. Nu pot spune că sunt mare fan Ramazzotti, dar îmi place. Ştiu că e foarte bun live. L-am mai văzut în Italia şi mi-a plăcut”.
Milla (29 de ani, Roma, studentă la ASE): „Am fost îndrăgostită de Eros când eram la liceu. Nu cred că mi-a trecut nici acum. E foarte simpatic şi cântă dumnezeieşte. Cred că e cel mai bun în concert”.
Clara (31 de ani, Roma, studentă la Politehnică): „Un Emozione per sempre este piesa mea şi a iubitului meu Gianny. El mi-a făcut cadou biletul la acest concert. Piesele lui Eros îţi merg direct la suflet. L-am văzut de mai multe ori în concert şi mereu ne-a plăcut la fel de mult. E pur şi simplu grozav”.
Fiorello (25 de ani, Roma, student la Stomatologie): „Mama m-a dus prima dată la un concert de-al lui şi acum i-am promis că o sun în timpul show-ului să poată asculta Cose della vita pentru că e piesa ei preferată. Eros e foarte bun şi la chitară şi ca solist. Aşa sunt italienii extrem de talentaţi. În seara asta o să mă simt ca acasă”.
Cerasela (28 de ani, Bucureşti): „Întotdeauna mi-a plăcut muzica italiană. Este foarte melodioasă. Nu pierd nicio ediţie a Festivalului de la Sanremo. Am fost şi la Gianna Nannini la Arenele Romane şi evident, nu-l puteam rata pe Eros. Am acasă albumele lui.”

În sfârşit, vine şi 331. Cred că mă aflu în cel mai vesel autobuz. Italienii sunt zgomotoşi, vorbesc cu patimă şi îşi laudă compatriotul, „să vezi ce bine joacă şi fotbal, cred că e chiar căpitanul echipei naţionale de fotbal a artiştilor”, spune Fiorello. „E bun prieten cu Cassano”, adugă Fabio.

Era puţin trecut de ora 18.00 când am ajuns (în sfârşit!) la Stadionul Arcul de Triumf. Am găsit rapid intrarea. Înăuntru lume puţină. Încă se mai făceau probe de sunet. Am profitat pentru a face un tur al standurilor cu diverse produse. Băutură (suc, bere, apă), materiale promoţionale (brelocuri, şepci, tricouri, CD-uri etc), hot-dog-uri cât încape.

Câţiva stropi de ploaie sperie spectatorii care se aşezaseră confortabil pe jos în aşteptarea concertului. Unii scot umbrele, alţii pelerine. Dar se termină rapid repriza de ploaie. Probele de sunet s-au încheiat iar, după doar câteva minute, la 19.10, formaţia Proconsul saluta spectatorii. N-au lipsit din recital (care a durat aproximativ 30 de minute) piese precum Vagabond, Pentru tine, Cerul (cântată de toţi cei prezenţi pe stadion), Mi-ai luat inima.

Între timp s-au mai strâns oameni, gazonul era din ce în ce mai plin.
Trupa Grimus a urcat pe scenă la ora 19.45 şi a fost foarte bine primită de public. „Ar trebui să cânte mai mult în afară. Sunt foarte buni!”, „Habar n-aveam de ei. Cum se face că nu sunt cunoscuţi şi la noi?!”, sunt doar câteva dintre comentariile auzite în jurul meu. Recitalul lor s-a încheiat la 20.15 şi a urmat o oră care mi s-a părut cât un veac.

Am fost curioasă să aflu care sunt cele mai îndrăgite piese din repertoriul lui Eros. Iată clasamentul:

Cose della vita (20)
Piu bella cosa (20)
Se bastasse una canzone (18)
Un emozione per sempre (17)
Parla con me (14)
I belong (cu Anastacia) (12)

20.45. Aproximativ 8.000 de spectatori îzbucnesc în aplauze încercând să grăbească venirea pe scenă a italianului. Publicul dă semne evidente de nerăbdare, fiecare probă făcută pentru ecranul uriaş din spatele scenei este punctată cu manifestări zgomotoase.

21.15. Trupa îşi face apariţia pe scenă şi recitalul începe. Eros e cu spatele la noi. Cântă Appunti e note. Trupa sună impecabil. Pe ecran vedem frânturi de text, fotografii, alternate cu imagini live de pe scenă. Urmează Un attimo di pace şi publicul e din ce în ce mai conectat la show.

Eros ni se adresează în limba română: „Bună seara Bucureşti! Ce faceţi? Sunt bucuros să fiu aici! Ce fete frumoase sunt aici! Mulţumesc că aţi venit în seara asta, vă îmbrăţişez!”

Spre finalul piesei Stella gemella, Eros a luat chitara electrică, pe care nu a mai lăsat-o din braţe până spre finalul concertului. Când inserează cuvântul „Bucureşti” în textul piesei Una storia importante, publicul reacţionează extraordinar. În timpul piesei Se bastasse una canzone, s-au aprins mii de brichete şi luminiţe de la telefoanele mobile. Unii s-au luat în braţe şi au dansat, alţii au cântat cap coadă alături de Eros.

A renunţat un pic la chitara electrică pentru a cânta Un emozione per sempre. Italianul se joacă cu vocea: ba cântă subţire, ba gros, ba normal, ba se ţine de nas. Inserează din nou în text Bucureştiul. „Asta deja e linguşeală, dar îmi place!”, zice, cu umor, cineva de lângă mine. Piesa se încheie, iar Eros mai are chef de joacă. Dar… nu singur. Îşi cheamă lângă el colegul saxofonist, Everette Harp. Se uită la instrument, dă să pună gura pe el… se strâmbă şi zice: „mie îmi plac femeile”. Îl provoacă pe saxofonist cu câteva vocalize, ajungând încet-încet să mimeze plânsul, unul cu vocea, celălalt cu saxofonul.

Momentul următor le-a adus în faţă şi pe cele 3 fete din backing: Chiara Vergati, Sara Bellantoni, Romina Falconi. Au cântat alături de Eros, I Belong (cunoscută de noi datorită duetului cu Anastacia).

Unul dintre cele mai frumoase momente ale serii a fost Un altra te. Ramazzotti a rămas singur pe scenă. A luat chitara acustică, s-a adresat sunetistului, rugându-l cu o voce subţire să „bage nişte înalte”. Spectatorii au cântat alături de el de la început până la sfârşit. Au intrat în jocul lui şi s-au ţinut de nas când cântau, şi-au îngroşat vocea întocmai precum Eros.

Una dintre cele mai aşteptate piese a fost Cose della vita, care a fost urmată de Fuoco nel fuoco (şi cineva în spatele meu a exclamat: „Uitasem de piesa asta! Ce se mai difuza la radio acum câţiva ani…”). După Questo immenso show, Eros a părăsit scena. A revenit, la bis, câteva minute mai târziu. A încheiat cu Cose che ho visto şi Piu bella cosa. Era 23.10.

Sâmbătă am văzut unul dintre cele mai bune concerte din acest an. Nu eram fan Eros Ramazzotti, nu ştiam toate piesele. Pe multe dintre acestea le-am descoperit la faţa locului. „Să-l vezi live face toată diferenţa”, îmi spunea Massimo (43 de ani, Roma) în staţia de autobuz. Şi are dreptate. Nicio clipă nu mi-am imaginat că Ramazzotti cântă atât de bine la chitară. Îşi mişcă degetele pe griful chitării cu o lejeritate şi o naturaleţe, pe care nu le vezi la prea mulţi chitarişti. În timp ce execută solo-urile priveşte şi publicul, zâmbeşte fetelor.

Despre trupa lui nu am decât cuvinte de laudă! A fost acompaniat de: Luca Colombo (chitară), Giorgio Secco (chitară), Diego Corradin (baterie), Reggie Hamilton (bas), Everette Harp (saxofon), Nicola Peruch (keyboards), Luca Scarpa (pian şi keyboards), şi fetele amintite deja. Au sunat impecabil. M-au impresionat în mod deosebit intervenţiile solistice ale saxofonului. Mi-a plăcut felul în care Eros Ramazzotti interacţionează cu publicul, e natural, haios şi foarte „cald”. Mi-a plăcut vocea lui: puternică şi melodioasă, aproape fără cusur în această seară. A fost, cu siguranţă, un concert care merita văzut! Dacă mai vine, nu-l rataţi!

Grazie,Iulia!Pentru cronica!

si o galerie foto, in completarea cronicii scrise de Iulia (sunt destul de incantata de pozele care mi-au iesit, asa ca a durat cam mult sa aleg):

Mulţumiri Iulia pentru cronică şi Emilia, pentru galeria foto!

CIUC SUMMER FEST 2010

Sâmbătă, 17 iulie – Ziua Pink Martini

17.30. O căldură nefirească, înnăbuşitoare, care, parcă, îţi anihilează simţurile, a pus stăpânire pe întreg Bucureştiul. Am înfruntat-o, însă, pentru că vroiam să prind atmosfera de festival încă de la începutul programului. Am ajuns printre primii la Zone Arena, înăuntru încă se mai făceau probe de sunet, aşa că am căutat un loc ferit de soare (un stejar generos mi-a oferit mult dorita umbră) şi am aşteptat să mai vină lume. „Nu cred că va fi o zi grea!”, şopteşte un jandarm către colegul lui.

Alina Gruia (21 de ani) mă întreabă cât este ceasul şi îşi exprimă mirarea faţă de numărul mic de spectatori prezenţi la intrare în momentul în care s-au deschis porţile. „E un festival, credeam că oamenii vin şi pentru distracţiile de acolo, nu doar pentru muzică. Ieri n-am fost, am bilet doar pentru sâmbătă şi duminică”.

N-am mai zăbovit mult afară, spectatorii nu se grăbeau să vină, iar eu eram nerăbdătoare să intru mai repede. Câteva sute de persoane se îngrămădiseră la terasă, sub umbrele, la un mic, o bere rece, o cafea sau o porţie de floricele. Pe scena principală, Brum Conspiracy (electronică, nu-jazz, experimental) îşi începuse recitalul. Câţiva spectatori au înfruntat soarele torid pentru a merge în faţa scenei, restul preferând să asculte de la mese.

19.00. Dacă prima trupă nu mi-a reţinut prea mult atenţia, Les Elephantes Bizzares (indie-rock, alternative) au reuşit să mă facă să simt atmosfera de festival. Recitalul lor s-a desfăşurat pe scena mică, aşa numita Arena Jagermeister / Silent Disco. Terasa este chiar lângă acest cort, aşa că oamenii sunt atraşi ca un magnet, mai ales că, fiind acoperit, erai automat şi ferit de razele puternice ale soarelui. „Elefanţii” sunt şi cei care smulg şi primele aplauze serioase ale serii, tot ei au dat şi tonul la dans şi zbânţuială!

De abia acum încep să se aglomereze şi porţile de la intrare. Taman bine pentru a vedea la lucru numeroasa trupă Urma (19.45 – pe scena principală). Mi-au reamintit de concertul susţinut la Sala Palatului, la fel de buni, de plini de viaţă, mereu cu zâmbetul pe buze. Tot la fel ca atunci, mi-am pierdut interesul după câteva piese. Pur şi simplu nu mă „prinde”. Ceilalţi spectatori, însă, erau la polul opus. Oamenii erau captivaţi de spectacolul de pe scenă, de muzică, unii dansau în voie, alţii fredonau alături de trupă.



Tot învârtindu-mă printre spectatori, îmi pică ochii pe un tip scund, zâmbitor, extrem de interesat de recitalul Urma. Mă apropii un pic pentru a-mi confirma bănuielile. Da, este chiar Thomas Lauderdale, liderul trupei Pink Martini! Îl mai observă şi alţi câţiva spectatori. Thomas acceptă cu plăcere să facă fotografii cu toată lumea! Între timp, nu-i scapă din ochi pe cei de la Urma. În secunda doi, îmi încolţeşte în minte ideea de a face o fotografie cu el şi un scurt interviu. Îl abordez rapid. Fac fotografia şi profit de ocazie să-l rog să scrie un autograf pentru toţi cei care citesc acest forum! Obţin şi autograful şi fotografia cât ai zice peşte. În schimb, interviul pică din lipsă de timp. Îmi şopteşte, în schimb, că îi place trupa Urma. L-am lăsat pe Thomas în compania altor spectatori dornici de fotografii (între noi fie vorba, mă aşteptam să fie mai mulţi, având în vedere că nu se întunecase, omul era pe Gazon B, iar Pink Martini era headlinerul serii), şi mi-am continuat plimbarea printre spectatori.

Este 20.30 şi, la Arena Jagermeister, urcă pe scenă trupa Kumm. O parte din public este în dilemă: să-şi păstreze locurile bune ocupate atât pe Gazon A cât şi pe Gazon B, în timpul recitalului precedent, sau să se mute la scena mică pentru a vedea Kumm? Acest du-te-vino a fost cam enervat, în special pentru cei din Gazon A, care trebuiau să iasă de fiecare dată când recitalurile se mutau pe scena mică, sau când doreau să cumpere ceva de băut/mâncat (toate acestea erau în Gazon B).

De asemenea, lipsa distracţiilor tipice unui festival organizat de Emagic, a fost resimţită acut de public. „La Bestfest nu aveam timp să mă plictisesc, erau multe alte jocuri în cazul în care nu vroiai să asculţi un recital”, comentează George Necula. „E oarecum monoton… Reţeta concertelor este cam slăbuţă. Azi ar mai fi mers un nume străin pe lângă Pink Martini. Eu în afară de Kumm şi Urma n-am auzit de celelalte două trupe. M-a cam prins plictiseala pe aici…”, este de părere Adriana Coman.



Pe lângă cortul de sunet s-au strâns mulţi gură-cască. Nu pot lipsi nici eu. O pereche de dansatori, doi mimi şi câţiva balerini se străduiesc să anime atmosfera. În bună măsură, chiar reuşesc.

Mă îndrept şi către standurile unde se vând diverse suveniruri. Primul cort pe care îmi cad ochii este Hippie Hippie Shake. Aici găsiţi de toate: de la brăţări, lănţişoare şi inele, la eşarfe, fuste, rochii şi genţi. Vă las câteva imagini ca să vă convingeţi singuri.



La 21.30, Pink Martini, micuţa orchestră din Portland, Oregon, îşi face apariţia pe scenă. China Forbes prezintă piesele în limba engleză, în timp ce Thomas citeşte traducerea în limba română de pe o foaie de hârtie. Publicul se amuză, aplaudă, răspunde cu entuziasm unor astfel de dovezi de simpatie. Din recital nu au lipsit piese cunoscute precum “Let’s Never Stop Falling In Love”, “Anna”, “Sympathique”, “Lilly”, “Cante e dance”, “Dosvedanya mio bambino”, “Hey Eugene”, şi nici de pe noul album: “Splendor In The Grass”, “Ninna Nanna”, “Over The Valley” sau “Tuca Tuca”. La bis au cântat Brasil, iar apoi au oferit autografe tuturor doritorilor, sesiunea încheindu-se mult după miezul nopţii.

În 2007, părăseam Sala Palatului profund marcată de show-ul Pink Martini. O sală arhiplină, un public cald, o reprezentaţie fără cusur! În această seară, am regăsit multe dintre aceste elemente, dar n-am mai plecat cu sufletul plin de entuziasm. Şi nu din vina trupei. Ei au fost la fel de încântători. Mie mi-a lipsit un pic intimitatea unei săli de spectacol. Asta cred că amplifică starea pe care ţi-o dă un concert Pink Martini. În aer liber sunt mult prea multe elemente care îţi distrag atenţia şi te scot din starea de concert (de la persoanele care au băut un pahar în plus, până la vânzoleala necontenită, mirosul de mici, zgomotul de la terase sau de la cozile la suc & bere). Pentru ca să fie o seară perfectă a lipsit doar factorul “intim”. În rest, jos pălăria pentru Pink Martini.


Duminică, 18 iulie – Ziua Gary Moore

Mi-am dorit din tot sufletul să-l văd pe Gary Moore! Cu ceva timp în urmă am văzut câteva secvenţe dintr-un DVD cu un concert de-al lui, la Andrei. Mi s-a părut fabulos! Abia aşteptam să vină ziua concertului şi să pot fi martora unui astfel de eveniment. Ei bine, ziua cea mare a fost astăzi! Şi chiar dacă am intrat greu în atmosfera de concert (abia în a doua parte a recitalului, cam de la piesa High In The Fields!), am plecat de acolo uluită, vrăjită de sunetul intens al chitării, de modul în care o face să „vorbească” în mâinile lui. Fie că atinge cu degetul arătător corzile pe rând, că „şterge” corzile de-a lungul gâtului chitării sau „frământă” griful, efectul este hipnotizant.

Nu e un chitarist cu o prezenţă scenică explozivă, nu o să-l vezi cântând cu chitara pe după umeri, sau făcând fele de fel de giumbuşlucluri pe scenă. Deşi o parte dintre spectatori (cei mai tineri, în special) la asta se aşteptau. La intrarea în Zone Arena am stat de vorbă cu un grup de tineri (19-25 de ani) care mi-au declarat că au venit „să dăm din cap până nu mai putem şi să vedem la lucru un maestru al chitării. Abia aşteptăm să vedem ce trucuri face, îmi plac chitariştii spectaculoşi”. Alţi spectatori (trecuţi de 40 de ani) mi-au spus, din contră, că aşteaptă cu nerăbdare cât mai multe bluesuri.

Cred că Gary Moore a reuşit să îi împace pe toţi până la finalul recitalului! Am văzut oameni de toate vârstele agitându-se frenetic pe piesele ritmate, dar şi cupluri, grupuri de spectatori care priveau contemplativ, trăind fiecare notă la intensitate maximă.

Şi totuşi, reacţia publicului nu a fost unitară şi constantă pe tot parcursul recitalului. Au fost reacţii puternice la piese precum High In The Fields, Walking By Myself, Still Got The Blues, Empty Rooms şi Parisienne Walkways. Aici publicul a cântat şi a participat cu entuziasm. Nici pe Gazon A, nici pe Gazon B nu am simţit în rândul publicului acel entuziasm specific concertelor blues-rock. O bilă neagră pentru spectatori, din acest punct de vedere.

Gary Moore este ajutat pe scenă de o trupă extraordinară: Neil Carter (keyboards, chitară şi backing vocals – o prezenţă energică: a dansat, s-a mişcat mult şi a comunicat în permanenţă cu Gary din priviri), Jon Noyce (bas) şi Darrin Mooney (baterie). Irlandezul şi-a prezentat colegii după bis, chiar înainte de a-şi lua rămas-bun, iar dialogul lui cu publicul s-a rezumat la mulţumiri adresate aproape după fiecare piesă. Nici nu trebuia mai mult! Îşi pune sufletul pe corzile chitării şi asta se simte când interpretează piesele. Uitându-mă la trăsăturile feţei lui, în timp ce execută solo-uri prelungi, am impresia că este undeva, într-o altă lume, a sunetelor, poate, de unde revarsă peste noi fel de fel de sonorităţi antrenante, captivante, calzi.

CIUC SUMMER FEST 2010- Gary Moore, Duminică, 18 iulie


Pentru concertul lui Gary Moore am venit cu o zi mai devreme de la mare. Pentru ca-mi doream sa-l vad, sa-l aud, sa-l simt. Pentru ca-mi aminteam inceputurile mele in descoperirea lui: undeva prin anii 90, cand sora mea isi cumpara casetele cu el, ascultam pentru prima oara.
De cand am parcat masina, in apropiere de Zone Arena, m-a mirat cat de liber era. Aveam in minte cautarea turbata a unui loc d eparcare la concertul Aerosmith.... Cand am intrat, mi-am dat seama ca nu ma inselasem: chiar era lume mai putina decat ma asteptam.
Ce fel a fost amenajat spatiul v-a povestit Iulia deja. Eu va pot spune ca m-am bucurat nespus de existenta zonei cu mancare (ce vreti, la mare m-am obisnuit sa mananc des) asa ca am incercat niste carnaciori vanatoresti.
Si ..pe la 21.30…a inceput cu Over the Hills and Far Away.
Am stat pe centrul scenei, asa ca vedeam si scena si ecranele (doua la numar). Sonorizarea absolut ok, imagini aveam..ce-mi mai trebuia??!!
Am ascultat fericita Where are you now?, So Far Away, Walking by myself.. si am cantat, acolo unde stiam versurile, ori am tacut privind in momentele in care ne oferea adevarate demo-uri de maiestrie chitaristica…Asa un zambet mare avea... . Mi-am amintit de discutia din emisiunea lui Andrei, cea despre faptul ca Gary Moore NU zambeste, ca are fata suparata…si va pot spune ca zambeste mult si cu cumva...cu tot sufletul. Traieste intens ceea ce face. Iar asta se transmite!!
Comunicarea cu publicul s-a rezumat la prezentarea pieselor si la multumiri –dupa fiecare piesa. Nici nu–mi trebuia mai mult!! Pentru ca mi-a oferit o seara de neuitat. Cu zambete, cu dans, cu chitara simtita pe piele, cu bucurie mare, pe dinauntru. Iar la Still got the Blues (For you) am simtit cum seara mea devine perfecta. Pentru ca, mai apoi, dupa bis-ul cu Parisienne Walkways, sa simt ca linistea noptii s-a lasat si peste mine.
Si-a pastrat vocea intr-un mod impecabil: exact asa cum il stiam pe albumele din studio a sunat si in concert. Sunetul atat de special si de usotr de recunoscut al chitarei m-a miscat adanc pe dinauntru.

Mi-a parut rau ca n-am simtit publicul acela gen „mare familie” strans in Zone Arena. Nu stiu cati dintre cei prezenti venisera pentru ca stiau muzica lui Gary Moore. Dar mi-a parut nespus de bine ca am fost acolo, ca m-am umplut de muzica si ca mi-am mai nascut o amintire frumoasa..de purtat in dasaga cu amintiri.