PSIHOLOGUL MUZICAL

NAZARETH ÎN ROMÂNIA

Până să ajung la Hala am făcut un scurt popas în clubul Iron City unde se făcuse un Pariu pe... prietenie (liceenii, studenţii participă la un concurs literar pe teme impuse şi a cânta muzică folk). Frumoasă iniţiativă! Am ascultat multe melodii pe versurile lui Nichita Stănescu.

Între timp afară timpul se juca: ba ploua, ba ieşea soarele... La Hala am ajuns devreme, să fi fost vreo 18.30. La intrare se formase deja coadă. Încă nu aveam voie inăuntru. Şi dacă tot am stat o jumătate de ora în faţa uşii, am început să citim biletele. Uite aşa am aflat că... Nazareth cântă în România pe 26 aprilie 2008, că nu există un corector când sunt făcute textele de pe verso (prea multe greşeli de limbă)... Deh... omul când se plictiseşte îşi caută de lucru. Dar să n-o mai lungim. În sfârşit, ne punem în mişcare. Văzusem încă de afară standul cu suveniruri. Am glumit pe seama tricourilor roz inscripţionate cu numele formaţiei care a deschis concertul: Trooper. Cu toţii am fost de acord că cele mai tari sunt cele negre, gri... hai, şi cele albastre. Dar roz? Nu, rockerii din jur au respins categoric ideea! Evident, primul lucru după care ne-am uitat au fost tricourile şi CD-urile cu Nazareth. N-am avut noroc. Erau doar cu Trooper, sau cu floricele, inimioare, motive chinezeşti... Nimic cu Nazareth.

N-am mai răbdat şi am păşit rapid în faimoasa Hală. Am fost printre primii care am intrat aşa că am ocupat loc lângă gardul de protecţie. Am avut timp să mă uit cu atenţie şi prin sală: câteva butoaie pe margini (care s-au ocupat imediat), globuri albe agăţate de tavan, în spate două standuri de unde puteai cumpăra băutură alcoolică sau nu. Mi-a plăcut ideea de a proiecta meniul pe pereţi. Păcat, însă, că nu prea se desluşeau literele, fiind prea mici. Spaţiu de club, atmosferă primitoare. Nici nu ştiu când s-a umplut sala. Au asistat la concert aproximativ 1.000 de persoane.

Trooper şi-a făcut apariţia pe scenă la 20.00 şi a cântat o jumătate de oră. În jurul meu am văzut tineri (18-25 de ani) care ştiau versurile şi cântau cu băieţii. Apropo de public, n-am văzut acelaşi gen de spectatori pe care îi întâlneşti de obicei la concertele rock. Au cam lipsit tricourile negre şi pletoşii care vin la concerte doar pentru a da din cap şi a se îmbrânci unul pe altul. Am văzut în schimb multe doamne pe la vreo 40-50 de ani care s-au bucurat sincer că se află acolo, care au urmărit cu emoţie şi cu atenţie tot ce s-a întâmplat pe scenă. Aşadar, chiar dacă nu şi-au fluturat pletele în aer, atmosfera unui concert rock nu a lipsit. A fost plăcut-diferită.

Între recitalul Trooper şi concertul Nazareth au fost 45 de minute. Timp berechet pentru a-mi recâştiga poziţia de lângă gardul de protecţie. Ce m-a făcut să îmi înving teama de asfixiere cu fum de ţigară? Eram curioasă să văd tot ce se petrece pe scenă, să-i văd pe artişti mai de aproape. Trebuie să vă spun că în tot acest timp publicul avea momente de acalmie şi momente în care izbucnea pur şi simplu în aplauze şi îi chema pe scenă pe scoţieni. Cred că voi ţine minte toată viaţa începutul acestui spectacol. Şi nu pentru că şi-au făcut apariţia pe scenă în vreun fel spectaculos. Nici vorbă. Au venit în faţa publicului în cel mai simplu, mai banal mod. Şi uite aşa am aflat că cele mai simple lucruri produc şi cele mai mari efecte. Semi-întuneric în Hală, urcă Pete Agnew (bas) care ne salută milităreşte ( ), apoi Jimmy Murrison (cu braţele ridicate spre cer) şi Dan McCafferty. Sincer, nici n-am observat când s-a aşezat la baterie Lee Agnew (fiul lui Pete). S-au auzit imediat primele acorduri din piesa Telegram. Eu m-am îndrăgostit de vocea lui Dan McCafferty instantaneu. Nu pot decât să-mi imaginez cum a fost în 1993. Am observat şi că Dan, după fiecare piesă se întorcea cu spatele şi se ţinea de piept, de gât... Dar din punctul meu de vedere tot impresionant a fost. Are un timbru special, îţi rămâne întipărit în minte, n-ai cum să-l mai uiţi! Nu se mişcă aproape de loc, cântă cu stativul microfonului înclinat şi are gesturi expresive şi... mimica feţei... i se citeşte pe faţă sensul versurilor.

La piesa Dream On spectatorii au aprins brichetele şi au cântat cap-coadă alături de Dan. Au urmat When the Lights Come Down şi My White Bicycle. Una dintre preferatele mele a fost Hearts Grown Cold, la început Jimmy s-a jucat pe corzile chitării şi sunetele ieşeau în cascadă, Lee a renunţat pentru un moment la beţele bateriei, luând în schimb o tamburină. A fost deosebit pentru că vocea lui Dan a fost acompaniată doar de aceste instrumente o bună parte din piesă. Apoi, explozie, forţă, baterie, bas, chitară la greu!

Java Blues a fost o încântare! „This is just for fun” a spus Dan înainte. Totul a fost minunat până a început să pârâie ceva. Solistul a făcut semn discret spre monitor şi a continuat să cânte. Imediat oamenii lui au început să se agite, ascultau monitoarele, alergau de colo-colo. La un moment dat sunetistul trupei Nazareth a arătat spre monitorul cu pricina şi a făcut semn să fie tăiat. Băieţii au tăiat şi... l-am pierdut pe Dan... Dar de pârâit, pârâia în continuare. La 22.10 au plecat de pe scenă. „Big 5!”, ne spune sunetistul. „Asta ni se întâmplă de fiecare dată când se filmează”, adaugă el. În jurul meu oamenii înjurau echipa de la Sfinx Experience (aşa scria pe tricouri) care s-a ocupat de sonorizare: „Uite, bă cum se strică un concert!”. Unii au plecat. După vreo 10 minute, scoţienii au revenit. A urmat o piesă de pe noul album, See Me.

Într-un moment de exuberanţă Jimmy traversează scena până la Pete pentru a face backing vocal. Firul chitării este întins la maxim şi de după o boxă se putea zări faţa schimonosită de disperare a sunetistului (care ţinea în braţe un cimpoi ce urma să fie folosit de Dan la următoarea melodie). Sincer, am crezut că moare acolo de inimă îşi pusese o mână în cap şi probabil se ruga să nu se mai întrerupă ceva. În fine, chitaristul îşi reia locul, Dan primeşte cimpoiul şi sunetistul face rapid rost de un microfon pe care îl aşează triumfător în faţa lui Jimmy.

Şi daaaaaaaaaaa! A venit momentul pentru Love Hurts!! Ne-am bucurat, ne-am legănat pe ritmul muzicii şi am cântat cât ne-au ţinut plămânii.

Le-am cerut cu insistenţă un bis şi au revenit pe scenă. Au cântat o singură piesă, dar înainte ne-au rugat să aplaudăm trupa locală care a cântat în deschidere: Trooper. Foarte frumos gest.

A fost o seară pe care cu siguranţă, nu o voi uita!

Multumesc Iulia!

Multumesc lioness si Iulia!

Să trecem la completări. Poate o vor face şi alţi forumişti, care au fost în sală.
1. Spaţiul ales mi s-a părut total neinspirat pentru un astfel de concert. Hala e bună pentru un alt gen de cântări. Se stă în picioare, nu există absolut nicio posibilitate să te odihneşti. Oamenii din generaţia mea, dar şi cei mai tineri, se plângeau că nu au unde să se aşeze măcar în acea pauză prea lungă dintre recitaluri.
2. S-a fumat în interior, deşi era foarte simplu să ieşi. Aerul era greu de respirat chiar şi pentru fumători. probabil din motive igienice.
3. Eram convins că vor fi mulţi cunoscuţi în sală. I-am întâlnit pe Leluţ Vasilescu (Compact) venit cu fiica şi ginerele, Marius Baţu, Leo Iorga cu soţia şi colegi de la Pacifica, Berti Barbera cu soţia, oameni de televiziune, foşti colegi de-ai mei de pe vremea discotecilor estivale de la Costineşti (Dinu Ştefănescu a venit şi el cu fiul lui major), Costel Ionescu (sunetist mulţi ani la Holograf şi alte trupe),Cristi Hrubaru (rockerul Cârcotaşilor)Liviu Zamora(RRA) şi Oana Tudor (fosta mea colegă de la Radio Romantic) şi alţii.Multe doamne şi domnişoare.
4. Aş fi vrut să cumpăr un tricou, dar n-a existat. Nici albumul actual. De pe cel din 2008 au cântat câteva piese, dar cu impact redus.
5. Iniţial am intenţionat să merg în culise să-i salut pe băieţi, dar cum n-am zărit nicio faţă de organizator (măcar pe Dumitru Sohan, care mi-a fost invitat în emisiune), am renunţat. E drept că eram deja epuizat după atâtea ore...
6. Atmosfera n-a fost entuziastă. Nazareth a cântat foarte bine, rotund. Rar sună aşa exact, atât de rotund, o trupă cu două chitare şi o tobă. Vocea lui Dan e în regulă şi e încă salvată de butoane. Nu mi s-au părut foarte dispuşi la mai mult decât o cântare corectă. Poate n-au fost mulţumiţi de sunet de la început. Nu emanau bucuria, pe care am simţit-o acum 16 ani. Nici repertoriul nu mi s-a părut inspirat ales. Vă pot da 10 titluri , care au lipsit, după opinia mea şi a altora, care ascultă Nazareth din anii 70 încoace. Vrând, nevrând compari atitudinea lor cu a altora, care după 40 de ani aleargă, cântă, fac show, discută cu poporul. Nici dialogul acesta n-a prea fost, deşi publicul era receptiv. Nu hiperactiv, dar primitor, decent. Dacă oamenii aveau confort, altfel s-ar fi manifestat.
7. Faza cu întreruperea, semnalată de Iulia, a stricat acel crescendo pe care-l are orice concert. Oamenii de la pupitrul din sală şi de la lumini, erau foarte nervoşi. Britanici adevăraţi, care lucrau pe sculele puse la bătaie de Sfinx Experience, nu înţelegeau cum se poate întâmpla aşa ceva. La bani mai mulţi, veneau cu sculele lor. Aşa, ne-am mai făcut de băcănie odată!
8. Nu regret că am fost. Acum ştiu cum nu se organizează şi cum nu se promovează un concert. TVR2 şi Magic FM sunt totuşi posturi de locurile 8-10. Ei bine, rezultatul a fost corespunzător. Eu am promovat din simpatie acest eveniment, pentru că Nazareth merita! Am primit câteva invitaţii. Emisiunea programată la TVR2 sâmbătă seara la o oră imposibilă, 19,30, n-avea cum să atragă lumea. O voi comenta la Efectiv... Se poate pune întrebarea: oare doar 800-1000 de oameni doreau să vadă acest concert? Am mers acasă şi am ascultat un album, The Very Best Of Nazareth din 2001 şi mi-am confirmat părerea că e mare artă să ştii ce să cânţi în fiecare ţară. E şi rolul organizatorului să ştie să informeze din timp trupa. Nu te poţi rezuma la Dream On şi Love Hurts!!

eu nu numai ca nu regret, dar chiar as zice ca mi-a placut (am "avantajul" ca n-am avut termenul de comparatie 1993), vocea lui Dan McCafferty (chiar si cu ajutorul butoanelor) mi-a placut mai mult decat a lui Coverdale sau a lui Joe Elliott (pe care i-am vazut vara trecuta) si, daca n-ar fi fost fumul de tigara (care m-a enervat, cred ca e primul concert in interior la care am fost si s-a fumat) sau intreruperea sonorizarii (si melodia "Java Blues" chiar imi placuse) ar fi fost mult mai bine...... dar cum nimic nu poate fi perfect.... sa ma laud cu cateva poze (mi-a fost greu sa le triez, pentru ca in cea mai mare parte a timpului am avut o pozitie foarte buna, in "randul 2", ca sa il citez pe un pusti din spatele meu...)









PS. m-a enervat rau si lipsa oricaror materiale promotionale Nazareth...... eu chiar faceam colectie de tricouri de la concerte, iar tricourile roz sau cu motive chinezesti chiar nu mi s-a parut ca s-ar fi potrivit cu peisajul...

Bravo Emilia! Excelentă oferta foto! Ai dreptate. Comparativ cu un Coverdale în "formă slabă" anul trecut, Dan a fost în regulă.Elliott n-a fost niciodată un mare solist şi am mai vorbit noi despre asta.În schimb McCafferty a fost mereu un model, un timbru unic. Şi aşa a rămas. Eu am vorbit despre starea EMOŢIONALĂ transmisă, nu despre performanţele profesionale, ale celor patru. La acest capitol nu există niciun reproş.Şi tot din acest unghi emoţional i-am comparat cu anul 1993. Fireşte că Dan era brunet la acea dată. Vom avea câteva fotografii de atunci...

multumesc mult pt cronici si poze
emilia, stiu ca ti-am mai zis o data, dar simt nevoia sa o fac din nou: sa-ti traiasca aparatul !!!

Multumesc ptr urarile adresate aparatului... sa inteleg ca daca il vand esti interesata? eu m-am indragostit de un Sony la Brasov (dar ma mai gandesc totusi)


a, mi-am mai adus aminte de ceva ce m-a enervat...... lipsa vreunui cos de gunoi in ditamai Hala... daca a vazut cineva vreunul, imi retrag afirmatia (eu am cautat de jur imprejur si n-am gasit)
in schimb, mi-a placut Ice Tea-ul cu cannabis pe care l-am baut acolo........ n-am mai vazut in alta parte pana acum

Cu intarziere, iata si cronica mea.

Cand luminile se sting, nu mai ramane decat sa visezi... ("When the lights come domn, dream on")

O seara de duminica cum nu se putea petrece mai bine. Un concert Nazareth deschis de Trooper.

Am ajuns destul de devreme in locatia unde avea sa se desfasoare toata nebunia. Cozile deja se facusera de-o parte de alta a intrarii. Cei veniti discutau de concerte trecute, faceau haz de tricourile roz cu Trooper si unii mai zelosi din fire incercau sa vada ceva printre perdelele ce acopereau intrarea.

In cele din urma s-a permis accesul persoanelor in sala, o sala mare, destul de fain aranjata, mare, abia de o luna deschisa.
In jur de ora 20.00 a inceput recitalul celor de la Trooper, nu inainte ca pe scena sa fi urcat Cristi Hrubaru si sa premieze doi castigatori, de fapt castigatoare ce au plecat acasa cu doua chitari de toata frumusetea semnate de cei de la Nazareth.

Trooper in forta ca de obicei au cantat printre altele “Doar a mea”, “Tari ca muntii”, “Inapoi” si un cover destul de reusit dupa AC/DC – Highway to hell. M-am bucurat ca dupa concert am reusit sa vorbesc cu Oscar, bass-istul, de la care am aflat ca Hala este unul dintre cele mai bune locuri din Bucuresti din categoria cluburilor unde se poate canta, ca s-ar fi asteptat sa vina mai multa lume avand in vedera ca Nazareth au fost asteptati timp de 16 ani si ca emotiile cele mai mari nu le-au avut in seara concertului ci in cadrul emisiunii de la TVR2 unde “fanul a cantat si formatia a ascultat”.

Revenind la concertul celor de la Nazareth pot spune ca am ramas mai mult decat placut impresionata, mai ales ca nu visam cu 2 zile inainte sa merg la eveniment.
S-a cerut din public “Dream on” si s-a cantat. S-a cerut inca de la inceput “Love hurts” si s-a cantat cand nimeni nu se astepta – toata sala odata cu formatia. Momentul culminant al serii a fost cel in care, dupa obiceiul romanesc, s-au ivit problemele cu sunetul puse pe seama faptului ca evenimentul era filmat de televiziunea publica, pacat de “Java Blues”, piesa ce surprinsese publicul in cel mai placut mod. N-au lipsit “My white bicycle” , “Hair of the dog”, “When the Lights Come Down” si “Heart's Grown Cold”. Personal, cel mai mult mi-a placut “The Gathering”, o piesa ce m-a lasat pur si simplu fara cuvinte, adevarata dovada de maiestrie din partea chitaristului Jimmy Murrison.

Se apropia de ora 23.00 cand Nazareth au incercat sa-si ia “la revedere” de la publicul roman, fara succes pentru ca au revenit pentru inca o piesa pe scena.
Multe aplauze pentru trupa scotiana, nelipsitul cimpoi la care Dan McCafferty a “cantat” genial si cureaua de la bass-ul lui Pete Agnew cu soricei albi.

Concluzii: in afara de problema cu sunetul, un concert mai mult decat reusit pentru locatia aleasa, multa lume de toate varstele – parinti veniti cu sau fara copii din toate colturile tarii, multa buna dispozitie si ... preturi acceptabile la bauturi.


S-auzim de bine!

Diana Pana

PS: voi reveni in cel mai scurt timp cu un colaj de poze.

Cam atat deocamdata... Click pe imagine pentru slideshow!